Și în sfârșit adio! Și dacă relii soarte

Îi place a fi vecinic...adio iarăși zic!

Zadarnică ți-e ura, că-n pieptu-mi fără moarte

Dragostea mea viază; nici secoli nu o stric.

De ce nu poci în ochii-ți inima-mi a desface,

Pe care-adesea capu-ți îl rezemai cu pace,

Când somnul cu dulceață pe gene-ți odihnea!

Și astfel să-ți arate ascunsa ei gândire!

Căci poate vei cunoaște c-ai fost în amăgire,

Ș-a ta desprețuire nedreaptă vei vedea.

Lovirea ce-mi dai mie de oameni se slăvește,

Când rana-mi sângerează, plăceri ei afl-atunci!

Dar vezi că astă lume amar te necinstește,

Întemeindu-ți slava pe ale mele munci.

Cu toate că-n credință greșala-mi este mare,

Cu toate că în faptă, după a mea purtare,

Destule am eu singur asupra-mi a-mputa;

Dar cruzii! nu putură un alt braț să găsească,

Atât să mă Sfâșie ș-adânc să mă rănească,

Decât brațul ce-odată cu drag mă-mbrățișa?

Să nu te-nșeli atâta: amorul cu-ncet piere,

Dar iarăși nu mai crede că inimile pot

Prin orice depărtare, prin oricare tăcere,

Prin orice sâlnicie schimbate-a fi de tot.

A ta încă păstrează amorul către mine,

A mea e sângerândă, dar încă pentru tine

Bate, s-asvârle, arde, și arde nencetat.

O cugetare groaznic pe amândoi pătrunde:

Voi fi pe alte țărmuri, și cine știe unde?

Vecinic în despărțire, de tine depărtat!

Sânt jalnici aste vorbe ca geamătul de moarte,

Ca piatra mormântală pe noi ne-a-nfiorat;

Tristele dimineți, când voi trăi departe

Ne vor afla cu jale p-un văduv pustiu pat!

Când vei vrea să te mângâi cu fiica ta iubită

Și când va fi vrodată urechea ta izbită

De glasul ei cel tânăr, de vorbele-i dintâi,

Vei învăța-o oare să zică: al meu tată?

Măcar că n-o să poată să-l vază vreodată,

Să-i dea îmbrățișare în lumea celor vii.

Când mâinele-i prea frageți te-or strânge cu dulceață,

Când mica ei guriță va cere pe a ta,

Gândește la acela ce nu va mai fi față,

Ce-n veci de fericirea-ți el cerul va ruga,

L-acela ce amoru-ți putea să-l fericească:

Și dacă acest martur d-o dragoste cerească

V-avea într-al său aer ceva d-al tată-său,

A ta inim-atuncea va bate pentru mine;

Fior rece va trece prin ale tale vine;

Repede se va strânge, va bate pulsul tău.

Cumplita-mi rătăcire ți-e cunoscută poate:

Dar niminea să știe smintirea mea nu crez.

Pe urmă-ți în tot locul a mele nădejdi toate

Se vestejăsc, și iarăși pe urmă-ți înviez.

A inimii-mi simțire cu totul șovăiește;

Trufia-mi, ce la nimeni ea nu se umilește,

La tine se închină, la tine s-a supus,

Dar!...părăsit de tine și sufletul mă lasă,

Viața mi-e povară, o simț cum mă apasă

Și orice fericire o văz că mi-a apus.

Destul, în zadar este oricare rugăciune,

Ș-a mea nu se ascultă; să nu vorbim mai mult,

Căci sânt cugetări triste ce-n silă ne supune,

Ce făr'de voie scapă, de lege nu ascult.

O dată înc-adio! Lipsit acum de toate

De câte-mi erau scumpe, simțirea-mi nu mai poate,

Inima-mi ostenește de a mai suferi;

Sânt jalnic, singuratic, coprins de întristare,

Și desnădăjduirea-mi se face tot mai mare,

Și sila-i mă îneacă, căci nu poci a muri.