Dorită odată era a lui soartă,

Pe când altă mână de el îngrijea;

Dar astăzi se stinge, zâmbirea-i e moartă

Și piede colora ce ochii-ncânta.

Sfârșitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare,

Căci eu pe viața-i puneam un preț mare.

O singură frunză acum mai plutește;

Ea plânge atâția tovarăși de flori:

Srăină, uitată, de ce mai trăiește,

De ce, dragă frunză, tu nu poți să mori?

Când pierzi o ființă, obiect de iubire,

O lungă viață e nenorocire.

Când florile-acelea în mână-mi căzură,

Favor ce-n credință eu n-am meritat,

Trei tinere nimfe pe rând mi-l cerură,

Și mult se rugară... iar eu... nu l-am dat.

Îmi pare că încă le văz, câte trele,

Jaluze, privindu-l în mâinile mele.

Să vedeți acuma de-a fost cu putință

Acea prețioasă dorință s-ascult:

Că lor li se cade, a mea conștiință

Îndată mi-o spuse, eu nu gândii mult.

Ca Paris cu poama cea fabuloasă,

Hotărâi buchetul la cea mai frumoasă.

Dar atunci nevoie, atunci greutate.

Să fac osebire în zadar am vrut:

Așa din trei fluturi cu greu ochiul poate

S-aleagă p-acela ce e mai plăcut;

Așa trei garoafe p-aceeași tulpină,

Rumene și-nalte domnesc în grădină.

Văzând eu aceasta, îl luai cu mine;

Cu multă-ngrijire acasă l-am dus,

Și limpede apa și tot ce e bine

I-am dat, și silința cu dânsul mi-am pus,

Făcând orice poate un om să gândească,

Orcâte o mumă ar ști să găsească.

Zadarnici dorințe, nimic n-ajutară!

Din ceasul acela nădejdea-am pierdut:

Viața la mine îi părea amară,

Știind cine-l dete, cine l-a cerut.

Și galben și veșted trecu fără veste,

Și astăzi cenușă în mâna mea este.

Așadar sfârșitu-i veni din dorință;

Buchet ca acela eu nu mai găsesc!

Cenușa lui scumpă o țiu cu credință,

Ce-a fost și ce este adesea gândesc.

Eu sufăr de moartea-i, de-a lui pătimire,

Și-a florii trecute păstrez pomenire.