Reveria

De zgomot departe, în vesela vale,

A cărei verdeață ades am călcat,

În liniștea nopții, privirile tale

Se-nalț, se ațintă pe cer luminat.

De unde oar' vine a ta reverie?

Ce visuri plăcute în preajmă-ți se joc?

Admiri tu natura, a ei armonie?

Citești viitorul în literi de foc?

Sau cauți departe o stea favorită,

Ce crezi că asupră-ți privește zâmbind?

Dar nu, e instinctul de-o viață dorită,

Ce n-o află omul aicea trăind.

Căci sufletul nostru, ca raza de soare,

Ce-și are-nceputul mai sus de pământ,

Deși luminează a sa închisoare,

Își află în ceruri izvorul cel sfânt.

De-acolo adânca acea aspirare

Spre bunuri ascunse ce noi devinăm,

De-acolo deșertul, dorinți, întristare

Ce chiar în plăcere ades le aflăm.

Un clopot ce seara se-aude la turme,

Ce stă, reîncepe, abia răsunând,

Ca glas care moartea e-aproape să-l curme,

Când viața-ncetează treptat înghețând;

Un greier ce cântă, o iarbă, răsură,

Stufoasa pădure, pierdute cărări,

Adânca murmură ce-nvie natura,

Ca geniuri tainici ascunse prin flori;

Tot mișcă, încântă a noastră gândire;

Tot are un farmec, tot este mister;

Nădejdile noastre, suspin, suferire,

Dorinți fără nume, se-ndrept către cer.

Acolo în stele ca-n lumi de lumină,

Sunt suflete, îngeri, ce cânt și ador;

Ființi grațioase ce blând se înclină,

Cătându-și în lume tovarășii lor.

Și când, stăpânită de-a vieții mâhnire,

Te plimbi tu pe câmpul tăcerii-nchinat,

De simți o suflare, de-auzi o șoptire,

E glasu-unui înger de tine-ncântat.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De ce însă gândirea-mi se-ntoarce cu durere

Spre zilele acelea? timpi ce v-ați depărtat,

Când pe urmele voastre tot intră în tăcere,

Când ștergeți plăceri, chinuri, ce omul a cercat,

Când inima sătulă de ură, de iubire,

N-o mișcă nici un bine, n-o trage nici un dor,

De ce singure numai a voastre suvenire

Trăiesc ele în sânu-mi ca un nestins amor?

Sunteți voi acel sunet, a stâncilor viață,

Eco, care trăiește în loc nelocuit?

S-au sunteți aurora care știa să scoață

Din statuia lui Memnon suspin nemărginit?

Share on Twitter Share on Facebook