Adesea pe câmpie

Auz o armonie,

Un ce melodios:

Un glas care se pare

Ascuns în depărtare,

Un imn misterios.

De unde oare vine?

Din sferele senine?

Din zefirii ce zbor?

Din iarba ce șoptește?

Din planta ce trăiește?

Din floare? din izvor?

Din nici una în parte,

Din multe-mpreunate,

Din toate e-ntocmit;

E glas al suferinței,

Al lumii ș-al ființei

Suspin nemărginit.

Așa e frumusețea:

Dulceața, tinerețea,

Blândețea, eleganța, o-ncing, o încunun:

Chipu-i e crin, profiră,

Inima ei o liră,

Cuvintele ei șoapte, ce-n inimă răsun.

Și flacăra privirii

Și grația zâmbirii

În ochii ei se joacă, pe buze-i locuiesc.

Din preajmă-i ea gonește

Durerea ce muncește,

Icoană-a fericirii, iluzii o-nsoțesc.

Un dar, ce nume n-are

În limbă muritoare,

Mișcările-i însuflă, în umbletu-i îl vezi;

Și toate, în unire,

Câștig acea numire,

Ce rar e meritată, ce tu o meritezi.