Îmi place a naturii sălbatică mânie,

Și negură, și viscol, și cer întărâtat,

Și tot ce e de groază, ce e în armonie

Cu focul care arde în pieptu-mi sfâșiat.

La umbră,-n întuneric, gândirea-mi se arată,

Ca tigrul în pustiuri, o jertfă așteptând,

Și prada îi e gata... De fulger luminată,

Ca valea chinuirii se vede sângerând.

Încerce acum soarta să-mi crească suferirea;

Adaoge chiar iadul șerpi, furii ce muncesc;

Durerea mea e mută ca deznădăjduirea,

E neagră ca și ziua când nu te întâlnesc.

Căci astfel e acuma viața-mi osândită,

O lungă agonie în care tu domnești;

La glasu-ți, la privirea-ți simt inima-mi izbită,

Luptându-se-n convulsii cum nu-ți închipuiești.

Și ochii mei în lacrimi înoată în tăcere,

Și prizmuiesc adesea pe cei ce nu mai sânt;

Zadarnică dorință când sufletul nu piere!

Nu o să-mi tulburi oare și pacea din mormânt?

N-o să se-ntoarcă umbra-mi, cumplită, fioroasă,

Pe pasurile tale oriunde locuiești?

E lume, e vecie atâta de frumoasă,

Încât să uit pământul ce tu împodobești?

Să mor dar la picioare-ți; să mor dar de plăcere

În ceasul cel din urmă s-auz că m-ai iubit,

Să strâng draga ta mână, să simt a ta durere

Vărsându-se asupra-mi ca balsam fericit.

Și sufletu-mi atuncea pe buzele-ți să zboare,

Să ia un lung, un dulce, un veșnic sărutat;

Din brațele-ți, din sânu-ți să treacă el în soare

Să ducă la vecie plăcerea ce-a gustat.