Mormintele. La Drăgășani

Când vizitam odată locașurile sfinte,

Mărețe suvenire din vremi ce-au încetat,

Eu mă oprii pe valea bogată în morminte,

Unde atâți războinici ai Greciei slăvite

Strigarea libertății întâi au înălțat.

Ziua de mult trecuse: natura obosită...

Se odihnea: nici zgomot, nici cel mai ușor vânt;

Nimic viu: eram singur în lumea adormită,

Și stelele deasupra pe lunca părăsită

Luceau ca niște candeli aprinse pe-un mormânt.

Din vreme-n vreme numai, de dincolo de dealuri

Părea c-auz un sunet, un vuiet depărtat,

Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri,

Sau ca ale mulțimii întărâtate valuri,

Când din robie scapă un neam împovărat.

Și ochii-mi s-ațintiră pe semnul mântuinței

Ce singur se înalță în locul de suspin,

Protector al durerii, nădejde-a suferinței,

Labarum vechi al luptei, simbol al biruinței,

Prin care-a-nvins barbarii creștinul Constantin.

Și mă gândeam l-aceia ce umbra-i învelește,

La Grecia modernă ce ei au sprijinit;

Căci jertfa pentru nații la cer se priimește,

Căci sângele de martiri e plantă ce rodește

Curând, târziu, odată, dar însă nelipsit.

Precum cei dintâi preoți ce crucea o purtară.

Din peșteri, din pustiuri, săraci, disprețuiți,

În circ, amfiteatruri, puterea înfruntară,

Pe purpura română credința așezară,

Și-nvinseră pe idoli în Capitol slăviți,

Așa sângele-acelor ce-aicea se jertfiră

Născu pe-ai libertății vestiți răzbunători;

Parnasul și Olimpul cu fală se priviră

Când flotele barbare zdrobite le zăriră,

Și flacăra din ele suindu-se la nori.

Sunt vrednici de vechimea din veacuri fabuloase,

Sunt mari cum fu robia sub limpedele-i cer,

Și lupta și izbânda a Greciei frumoase,

Iar Boțari, Miauli, colosuri fioroase,

Se par ca demizeii eroi ai lui Omer.

A! dac-a ta viață de lume admirată,

Când nației gemânde veniseși ajutor,

De asprele ursite nu ar fi fost curmată,

De-ai fi văzut tu ziua în ceruri însemnată,

Arold al deznădejdii sălbatic călător,

O nouă epopee, poemă strălucită,

Creștină Iliadă pământu-ar fi-ncântat.

Ca trâmbița-nvierii de suflet presimțită,

A veacurilor stinse cenușă-ar fi mișcat.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pământul țării noastre e azi adăpostire

L-a grecilor țărână; iar agonia lor

Cu jale a văzut-o a Oltului oștire,

Și semne de frăție, dovadă de iubire

Le-a dat ea îndestulă în ziua de omor.

Căci nu gândiți, o umbre de lume depărtate,

Că locul morții voastre e luptelor străin;

Oștirile creștine de cruce însuflate,

Adesea se văzură aici împreunate

Sub Uniad românul, sub Mateiaș Corvin.

Și cât ura robiei, a patriei iubire

În limbi deosebite se vor numi virtuți,

Cât vor număra grecii între vestite zile

Ziua când Leonida căzu la Termopile,

Și cât va purta Oltul diadema-i de munți,

Voi veți trăi; căci vouă Grecia e datoare,

Căci voi ați dat semnalul la libertatea sa;

Și-n vremi de suferință, în vremi de apăsare,

Nădejde și credință, virtuți mântuitoare,

A voastră pomenire ades va deștepta.

Share on Twitter Share on Facebook