O impresie

Dedicată oștirii române
22 aprilie 1846

Puțini erau la număr ostașii României,

Dar când ale lor cete pe luciul câmpiei

Semeț înaintară cu pas răsunător,

Din sulițe, din coifuri, din armele albite,

Când soarele în unde, în raze aurite,

Lumina își răsfrânge pe steagul tricolor,

Când caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate,

Cu nările aprinse, cu gurile spumate,

Mușcând de neastâmpăr zăbala ce-i ținea,

Izbind sub ei pământul și răsuflând omorul,

La sunete de luptă pe câmp își luau zborul,

Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea,

Și când auzii glasul armatei tunătoare,

Și când văzui silitra de fulger purtătoare

Câmpia, atmosfera de fum întunecând,

Iar printre fum, prin ceață, egretele - albicioase

Mișcându-se departe, ca umbre fioroase

Ce ies din întuneric o crimă-amenințând,

Electrică schânteie simții... și bucuria,

Din inimă pe chipu-mi suită ca mânia,

Pe fruntea-mi se aprinse, în ochi-mi străluci;

Sub pasurile mele simții arzând pământul,

Și vechea strălucire, cu zgomotul, cu vântul,

Iluziei-mi bogate cu fală se ivi.

A! unde e acuma puternica mărire

Din vremea când a țării eroică oștire

În lupte uriașe Buzeștii comanda,

Când vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată,

Și duhul răzbunării cu manta-i sângerată

Da semnul biruinței și calea ne-arăta?

Călugărenii încă păstrează pomenirea

Vitejilor ce-n valea-i aflară nemurirea,

Al faptelor de cinste preț veșnic meritat;

Iar praful ce acolo de vânturi viscoloase

În aer se ridică e pulbere și oase,

Ce tabere dușmane în treacăt au lăsat.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Spun că în urma luptei, în Asia bogată,

Dacă mahometanii vedeau câteodată

Un armăsar ce-n preajmă-i căta el sforăind,

Cuprinși de-adâncă spaimă ziceau cu-nfiorare,

Că el a văzut umbra acea îngrozitoare

A lui Mihai Viteazul asupră-le venind.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Așa erau odată românii, dar unirea

Ce le hrănea curajul, ce le-nsufla mărirea,

Cu vechea simplitate din inimi a lipsit.

A patriei iubire, obiect de ironie,

În veci este pe buza acelui care știe

Cu numele-i să tragă norodul amăgit.

Așa în proaste căpiști care treceau de sfinte,

Al idolilor preot cu magice cuvinte

Mulțimii adunate oracole-mpărțea:

Oracole viclene de interes dictate,

De înțeles lipsite, de patimi explicate,

Și-n care neștiința neînceatat credea.

Dar tot se aflau încă virtuți, și viitorul

În ele se încrede, așteaptă ajutorul

Ce îl aduc la nații bărbați mântuitori:

Însuși domnul naturii zisese altădată

Că pentr-un drept el iartă Gomora vinovată:

Dreptatea și virtutea în ceruri sunt surori.

Iar voi, războinici tineri, drage batalioane,

Fiice ale acelor vestite legioane,

Care între noroade un nume ne-au lăsat,

Voi, căror acest nume e dat el în păstrare,

Cu cinste veți răspunde l-a patriei chemare,

Căci vechiul nostru sânge nu poate fi schimbat.

Share on Twitter Share on Facebook