Te mai văzui o dată, ființă de iubire,

O înger ce slăvesc!

Și ceasurile repezi, și scumpa ta zâmbire,

Cu suflet, cu viața sunt gata să plătesc.

În valurile-acelea de lume încântată,

În care ne-am găsit,

În vesele cadrile, în sala luminată,

Stam singur și mâhnit.

Plăcerea, frumusețea, podoabe felurite,

Tot era în zadar;

Ele nu pot să-nvie simțirile-amorțite

De-al patimii amar.

Bucuria ce-n preajmă-mi trecea cu repejune,

Trist, rece mă găsea,

Și mă gândeam la vremea care în veci n-apune

În pomenirea mea.

Atunci intrași! Deodată, de pe a mea vedere

Se ridică un nor:

Te presimții; îmi spuse a ta apropiere

Un aer de amor.

Zambila primăverii așa ea ne împarte

Desfătător miros,

Așa dulcele-i suflet se simte de departe,

În aer răcoros.

Și inimile noastre, și ochii se-ntâlniră;

Simții ce pătimești;

Un zâmbet trist mi-o spuse; cu tine îmi zâmbiră

Puterile cerești!

Văzui pieptul tău tânăr bătând de tulburare,

Sub vălul ce sălta;

Te privii în tăcere; cunoscuși a mea stare,

Văzuși puterea ta.

Dar cum se strecurară delirul, fericirea!

Ce iute au trecut!

Jaluză de-al meu bine, făcu nenorocirea

Un semn, și te-am pierdut!

Multe rele de-atuncea am suferit, iubită!

Multe am pătimit!

Poezii și proză

Soarta mea credincioasă la ura-i nemblânzită,

Din zboru-i s-a oprit.

Viitorul în ochii-mi își pierde nălucirea,

Toate mă obosesc;

Tu îmi erai nădejdea, tu însuflai gândirea,

Tu făceai să trăiesc.

Roua buzelor tale sufletul răcorește,

Dă viață și plăceri:

Sub umedele-ți gene e un foc ce topește

Tot felul de dureri.

Dar depărtat de tine, ce pot să-mi folosească

Lumea ș-ale ei bunuri, și orice aș avea?

Pustiul unui suflet știu ele să-mplinească?

Pot s-aducă trecutul, pot face-a te vedea?

Pot să întoarcă vremea și ceasurile sfinte

Care sunt al tau dar,

Ca să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte

Pe-al inimii-ți altar?