Inima-mi e-ntristată,

Și-n lacrimi înecată,

La fericiri trecute gîndește în zadar!

Plăcere, mulțumire,

Viață, fericire,

Le-am gustat. A lor lipsă acum o simt amar.

Acele dulci suspinuri

Cum se schimbară-n chinuri,

Și bucuria noastră în otrăvit venin!

Cât rău după-atât bine!

Așa furtuna vine,

Când soarele zâmbește, când cerul e senin.

Adio! N-am cuvinte

Să-ți arăt tot ce simte,

În astfel de minuturi, mâhnit sufletul meu,

E o durere mare,

Și suferinți, pe care

A le simți pot numai; a le descri mi-e greu.

A! cât de mult amară

Viața o să-mi pară!

Minuturile veacuri o să le socotesc.

A oricărei zi rază,

Noi lacrimi o să vază,

Când pe străine țărmuri străin o sa trăiesc!

Spune-mi însă, iubită,

Când inima-ți lipsită

De-un credincios prieten cu el nu va mai fi,

Vei putea uita toate

Plăcerile gustate?

Simțirea se va stinge, și nu-l vei mai dori?

Astă lege obștească

Se cade să-ngrozească

Amorul, care vremea atâta l-a-ntărit?

În ce loc, pe ce cale,

Călcând pasur'le tale,

Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Durerea cea mai mare

Nu poate să omoare:

Pe-a mea care-a-ntrecut-o? Dar tot nu pot să mor!

A! de-i mai ținea minte

Atâtea jurăminte,

Îmi vei mai păstra, poate, o urmă de amor!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când seara tu vei merge

Pe câmpuri, a culege

Flori tinere ca tine, s-acoperi fruntea ta,

Dacă din întîmplare

Vei nimeri o floare,

Ce poartă un scump nume, ce-i zic nu-ma-uita,

Atunci, atunci gândește

De mine că-ți vorbește:

Asta-mi este nădejdea și de-asta mai trăiesc:

Eu tot cred că e-n fire

Acea compătimire,

Ce inimile leagă cu lanțul sufletesc.