Un ceas e de când anul trecu... Mi-aduc aminte

Cu ce nădejdi zâmbinde, ce dulce a-nceput:

Ce vie salutare din inimă fierbinte

L-a priimit! ce seară! De anu-atunci trecut

Ziceam: "S-a dus ș-acesta c-o parte din viață,

Dar ziua lui din urmă cu drag o pomenesc;

Frumos apus vestește frumoasă dimineață,

Și anul ce începe tot astfel îl doresc."

Așa-l doream! în lungă, în oarbă-ncredințare

Eu nu vedeam că soarta zâmbește cu amar,

Că vremii și durerii gătește răzbunare,

L-a vechile lor drepturi uitate în zadar.

Schimbat nimic nu pare: alesele ființe,

Prieteni de-altădată, strâng astăzi mâna mea:

De voia întâmplării mai multe din dorințe

Cu grabă împlinite putui a le vedea.

Apoi, unde e răul? de ce și cum... cuvântul,

Om nu poate să-l știe afară decât eu;

Ascuns e în adâncuri, tăcut e ca mormântul,

Iar martor suferinții-mi e numai Dumnezeu.

A! dacă-n astă lume ceva putea fi-n stare

S-aline, să adoarmă un chin sfâșiitor,

O știu, ar fi frăția-ți acea mângâeitoare

Acel sentiment tânăr ce eu îți sunt dator.

E scump prieteșugul ce-nsuflă o femeie

Deprinsă a-l cunoaște, născută a-l simți;

Și dulcele ei suflet, electrică scânteie,

Mângâie orice suflet la care s-o ivi.

Ades, când sunt în luptă cu gândurile mele,

Muncit de-al suferinței demon neîmblânzit,

Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele,

Din sfere luminoase, din aer bălsămit

Apoi, negură deasă lumina-ntunecează;

Fantome de-altă lume șoptesc, mă înconjor;

În fiecare șoaptă o muncă înviază,

În ochii-mi se confundă trecut și viitor.

Căci știu eu viitorul... el nu poate să fie

Decât ca anu-acesta, ca anul cel trecut;

Bogat de chinuire, deșert de bucurie,

Pustiu, fără nădejde, sălbatic și tăcut.

Stejarul de pe munte ce trăsnetu-l izbește,

Stă încă în picioare, semeț și neclintit;

Dar inima-i e arsă, și oricât mai trăiește

De nici o primăvară nu poate fi-nverzit.