Întâmplări din vremea hoinărelii fără noimă sau Cuvânt despre cei trei prieteni, eroi ai acestei povestiri.

Printre preţioasele poezii populare culese de Vasile Alecsandri se află şi o baladă intitulata „Român Grue Grozovanul”… Porecla „Grozovanul” eroul şi-a câştigat-o în luptă cu „Ghirai hanul cel bătrân/Cu hamger bogat la sân” şi înseamnă „Viteaz mare”, după cum ne spune poetul culegător. Român Grue întruchipează, deci, pe acei voinici curajoşi care, în vremurile vechi, luptau cu duşmanii, izbutind să scoată din robia lor băieţi ori fete române. Legenda zice că el, Grue Grozovanul „a sărăcit pe hanul”, dezrobind de la tătari multe fete frumoase. Dar, odată, a căzut însuşi rob la nogai. Cine l-a eliberat? Vitejia, curajul, isteţimea, norocul şi întâmplarea.

A scăpat tocmai când era gata-gata să fie tras în ţeapă: „Barda-n mână apuca şi-n tătari se azvârlea ca un vânt înfiorat într-un lan de grâu uscat”.

Apoi, intrând în grajdul hantătarului, Român Grue Grozovanul zări un cal negru, tânăr, frumos, „care soare n-a văzut” şi; dintr-o ochire a înţeles că acesta este izbăvitorul său din robie. Şi, repede „Afară mi-l scotea, Frumuşel mi-l înşăua, Înşăua şi-l înfrâna şi pe ochi îl săruta şi pe dânsul s-arunca”.

De-a călare, făcu prăpăd în tătărime şi aşa se întoarse, slobod şi teafăr, acasă, în Moldova lui. Aici, cu averile luate de la nogai, a înzestrat şi cununat opt fete sărace, cumpărându-le gră-dini şi case. De asemeni, a îngrijit bătrâni bolnavi, a pus şipoâe la izvoare, să bea drumeţii însetaţi şi să zică bogdaproste. Deci flăcău cum se cade şi omenos era Grue, milos şi cu dobitoacele cele necuvântătoare. De pildă, pe armăsarul lui, Lăstun numit, îl iubea ca pe un frate, cum se cântă şi în baladă: „Că românu-i frate bun c-orice cal viteaz nebun”.

Şi merita să-i zică frate, pentru că acest „cal viteaz nebun” l-a scos nu numai din robia tătară, dar şi din alte multe necazuri. Cum arăta Lăstun? Armăsar focos, negru sticlit, ţintat în frunte, pintenog de piciorul drept din faţă, coamă rotată, urechi mici, nări largi, piept lat, vârtos, copite negre, sprintene, coadă stufoasă, ochi mari şi blânzi, umblet lin, nechez puternic, răsunător. Ii plăcea să pască trifoi şi mohor tânăr; dar mai ales ronţăia cu plăcere orzul din traistă de pânză deasă de cânepă. Avea o singură meteahnă, sau poate două: nu bea decât apă proaspătă, limpede ca roua şi nu suferea om prost ori rău. Îl amirosea de departe, îl prubuluia din ochi şi-l împroşca, strănutând ori îl plesnea cu coada, îl muşca şi chiar se întorcea cu spatele şi, azvârlind cu copitele de dinapoi, da prostul şi răul de-a berbeleacul, cu cinci coaste rupte.

Dar se vede că ocârmuitorilor de atunci nu le-au prea plăcut purtările şi faima lui Român Grue Grozovanul. Ba s-a mai întâmplat ca „Ghirai hanul cel bătrân” să ceară voievodului să i-l înapoieze, ca prizonier, ori să-l dea pe mâna călăului, altminteri pradă şi arde Moldova. Vodă însă nu s-a îndurat să piardă tânăr viteaz şi frumos: i-a trimis vorbă să se ascundă unde-o şti. Aşa, Român Grue nevoit a fost să pribegească. Făcând popas în han la Buhuş, s-a întâmplat să se aşeze la masă cu doi flăcăi, cu câte o ulcică de vin în faţă. Privindu-se, măsurându-se şi cântărindu-se, în gând, fiecare pe fiecare, s-au văzut de-o seamă, abia trecuţi de douăzeci de ani. Dar dacă unuia i se citea isteţimea pe faţa smeadă, iar privirea iscoditoare, şoltică ori buza de jos uşor tremurătoare dovedeau uşurinţă în vorbire, în schimb, chipul i se cam încrunta din pricina sprâncenelor dese, negre şi îmbinate, a mustăţilor şi a părului pană de corb, a ochilor lucitori ca smoala. De altfel trăsăturile chipului şi le schimba cu o uşurinţă aproape nefireasă: vesele, triste, adormite, îngrijorate, speriate. Fugit de acasă, de răul stăpânului moşiei Bodeşti, hoinărea de la şaisprezece ani. A ajuns până la Ragusa, unde, la optsprezece ani, s-a tocmit lefegiu în oaste, cu gând să strângă avere. Dar repede a înţeles că nu era făcut pentru trista meserie de căsăpit oameni. Şi, după trei ani de războire în Dalmaţia, s-a întors acasă, la fel de sărac cum plecase. Şi-a zis: „Rău cu rău, dar parcă-i şi mai rău fără rău”. Când oamenii au băgat de seamă că, pentru orice împrejurare, are o zicală, i-au zis „firoscosul, fratele lui Păcală”. Celălalt, cu ochii verzi, nu era ceea ce se cheamă un flăcău frumos, ci unul bun, blând, îngândurat, cu zâmbet duios şi trist. Judecind după săbiile de la şold, oricine înţelegea că ştiu să le mânuiască, dibaci şi neînfricaţi.

Ci acolo, la masa din han, cel dintâi, smeadul, a întrebat zâmbind: „Tăceţi, fraţilor şi nu ştiţi că mutul şi cu muta au mâncat turta, iar eu, Ion Calapăr, îi iau în răspăr?” „Aşa! A încuviinţat cel cu ochii verzi. Eu sunt Tudor al lui Moţoc, poreclit Dorondoc, flăcău fără noroc”. „Eu sunt Român Grue, flăcăilor”.

„Român Grue Grozovanul care l-a bătut pe hanul tătarilor şi răul răilor?” „Cam aşa, flăcăilor”, a răspuns Grue.

Din puţine cuvinte au înţeles că pe tustrei îi oropsea stăpânirea şi căutau a se surghiuni. S-au întovărăşit, deci, au plătit vinul, au încălecat şi, la drum. Au trecut, pe la Oituz, în Transilvania. Pe drum şi-au povestit viaţa. Tudor al lui Moţoc îşi avea părinţii bejeniţi la Feldioara. Au tras la ei. Dar cum era înzestrat cu harul de a ticlui cântece şi poveşti în stihuri vesele, în care şfichiuia pe unii şi pe alţii, cei mari nu-l iubeau. De pildă şi-a izvodit un descântec, ştiut curând de tot satul: „Tu, Doron-doc al lui Moţoc, floare de soc, făr' de noroc, fugi din acest loc: un grof pintenog vrea să te-nece în scoc ori să te-ardă-n foc. Drace fă… Poc! Să am noroc şi eu Dorondoc să-nfloresc boboc”. Lui Român Grue i-a plăcut descântecul „dorondocesc”, dar mai ales omul, că-i semăna: sprinten la trup ca şi la minte, bun călăreţ, luptător cu sabia şi cu buzduganul.

Izgoniţi din Feldioara, tustrei au trecut Munţii Făgăraş, însoţind o turmă de oi. În acele săptămâni s-au dat la ciobănie, mulgând oile, înche-gând caşul, apărând turma de fiare sălbatice, luptându-se cu un urs bătrân şi rău, ascultându-şi, seara la foc, întâmplări din viaţă, cei trei şi-au întărit prietenia. Calapăr şi Moţoc s-au încredinţat că, deşi păţise multe şi înfăptuise isprăvi de faimă, Român Grue nu se ţinea fudul şi nici amărât ori înrăit nu se arăta. Îşi păstrase toată încrederea în sine şi modestia cuvenită. Când au ajuns în culmea Făgăraşilor, la vârful Negoiu, s-au întins pe lespezile netede, la soare, au privit ţara şi cerul şi toată lărgimea din jur. Pe Calapăr l-a prins un fel de bucurie lăuntrică, nestăpâ-nită şi a grăit: „Mă fac frate de cruce cu tine, Român Grue Grozovanul. Dar să ştii: cine mult se făleşte şi puţine împlineşte, în batjocoră sfâr-şeşte. Şi bine-i totdeauna să cinsteşti pe cel harnic, viteaz şi bun, că pe tine însuţi te cinsteşti”.

Vorba asta mult i-a plăcut lui Grue, socotind-o de temei în întocmirea prieteniei şi a frăţiei de cruce, legată cu jurământ, în piscul cel înalt al Negoiului, de unde se vedea ţara toată.

Coborând în Argeş, s-au oprit la Novăceşti, sat de moşneni harnici şi cuprinşi; gândeau să se aşeze aici, gospodari între gospodari. Mai ales că şi novăciţele erau fete frumoase. Aici s-au făcut repede cunoscuţi: unul prin zicale, altul prin strigături şi doine, prin hărnicia, priceperea şi cum-secădenia lor. Român Grue avea un dar în plus: frumuseţea bărbătească. Nalt, sprinten, vânjos ca nuiaua de corn, cu mustăcioară subţire, gălbuie ca spicul copt, ca şi pletele, totdeauna zâmbitor, cu ochi mari albaştri, vioi şi calzi, când cătau spre om bun, cinstit şi înţelept; reci, cu săgetări de gheaţă când întâlneau om rău, şarlatan oii prost; iar atunci când avea duşmani în faţă privirile-i împroşcau scântei de foc. Fetele, toate, îl socoteau drept Făt-Frumos. Iar dacă la horă juca mai mult cu una, celelalte lăcrimau, înveninate de ciudă; căci toate râvneau a fi jucate de Român Grue, deşi ştiau că de bărbat numai una putea să-l ia. Ci, într-o zi, Voichiţa, fata vornicului Toma Neagu, care avea bun obicei să adune fân în Poiana Alunilor, la rând cu celelalte novăciţe, a rostit o vorbă ciudată: „Voi, fetelor, de-o vreme, faceţi căpiţele mai înalte, ca să vă adăpostească dragostele cu acest venetic poreclit Grozovanul”. Fetele nu se supărau; fata boierului spunea adevărul. Doar Măria lui Pătraşcu a zfl| „Ba m^e mi~l drag Tudor Moţoc zis Dorondoc!” Celorlalte li se amăr^ uscat cerul gurii, văzând că ist flăcău căta cam lung şi cam galeş ia Voichiţa, cea care-l ponegrea „venetic”. Pentru asta îl dojeneau, cu asprime, dar numai în gând, deocamdată: „Te uiţi cam prea sus, necugeta-tule şi cine nu-şi cunoaşte lungul nasului îşi frânge gâtul”. Şi-n adevăr: o odraslă de boier nu se uită, n-are voie a se uita, la un răzeş fără răzeşie, pripăşit de neştine, fără altă zestre decât calul, armele şi neperechea-i frumuseţe. Se mai temeau fetele din Novăceşti şi pentru că li se părea că Grue era fire nestatornică, pripăşit pe la uşi multe: azi aici mâine cine ştie unde. Cum glumea şi Dorondoc: „Uite-l colo, uite-l ici, parc-ar sta tot pe furnici”. La o şezătoare de tors şi depănat, unde se afla şi Voichiţa, Grue de trei ori a venit şi tot de-atâtea ori a plecat. Văzându-i treapătul, Măria lui Pătraşcu a chiuit o strigătură: „Român Grue, Român Grue, uite-l nu e! Român Grue, uite-l colo, uite-l ici, parc-ar sta tot pe urzici. Mândru şi fălos, ca un Făt-Frumos, care-aduce fragi, pentru fete dragi”. Unele fete spun că strigătură asta ar fi fost ticluită de Voichiţa însăşi, ca să râdă de dragostea lui Grue. Oricum, s-a răspândit, repede, în tot satul; mai ales că fetele au început s-o şi cânte, ca pe-o doină. O cânta şi Voichiţa, dar mai mult în derâdere. De atunci se auzea prin sat: „A venit şi… Uite-l nu e”. Sau: „M-am întâlnit cu… Uite-l nu e”… Destul că el, Grozovanul, nu s-a supărat, pentru această nouă poreclă. Dimpotrivă: de câte ori auzea strigătură, doina ori porecla i se aprindea şi mai tare dra-» gostea pentru fata boierului Neagu. Dar dacă prietenul Tudor Moţoc lăuda simţământul ce înflorea în inima lui Român Gri*e pentru Voichiţa, Calapăr îl cam osândea: „Nu te juca, prietene, cu focul, că dragostea peste fire n-are lecuire, iar dragostea boierească-i drept râie căprească”. Hărnicia, curajul, cumsecădenia, omenia lui Român Grue l-au făcut trebuitor oamenilor din Novăceşti. Moş Tudor Pelin, starostele satului şi mare iubitor de vin, l-a luat ca un sfătuitor şi împlinitor de taină, mai ales atunci când cuteza a-l înfrunta pe Toma Neagu, boier cam hapsân, râvnitor a înrobi satul, ca să pună mâna pe pământul moşnenilor. Îşi bizuia hapsânia pe sprijinul lui vodă Alexandru, căruia lumea îi spunea „cel Rău”.

De la vornicul Toma Neagu sau de la vreo iscoadă a lui, vodă a auzit despre anume purtări ale celor trei pribegi şi a cerut stăpânului moşiei să-i mătrăşească din sat. Ci Român Grue nu pleca din Novăceşti, pentru că voia să împiedice pe Toma Neagu a răşlui pământurile moşnenilor şi pentru că-i era dragă Voichiţa. Se încredinţase că fata asta, frumoasă şi bărbătoasă, nu semăna defel la fire şi la purtări cu taică-su. Credea chiar c-ar putea să şi-o facă aliat în bătălia care se urzea între el şi boier Neagu. Cumva se adeverea vorba lui Calapăr: „Când un flăcău mândru, voinic şi îndrăzneţ, vede o fată frumoasă şi deşteaptă, parcă i se lipesc

— Tălpile de pământ şi începe a-l furnica prin inimă simţind dragoste şi pentru spinul care ocroteşte cuibul unde trăieşte privighetoarea iubită”.

Acestea fiind ştiute, cred că-i bine să urmărim pe Român Grue Grozovanul şi prietenii lui, Ion Calapăr şi Tudor Moţoc zis Dorondoc. Să-i urmărim cu ochii şi urechile minţii şi să le aflăm isprăvile mai deosebite.