Din curtea boierească, în tabăra tătărească

În liniştea molcomă a înserării de primăvară, mierlele şi privighetorile se îngână întru cântare. Licuricii jucăuşi scapără luminiţe albăstrui. Pe nesimţite, se stârneşte o zicere din fluier, undeva, la stâna starostelui Pelin şi răzbate până aici, în Poiana Mesteacănului rotat, unde tânărul Român Grue Grozovanul stă întins pe iarbă, cu faţa spre cerul pe care încep a licări stelele. Ascultă cântarea păsărilor, ronţăiala şi clinchetul belciugelor de la căpăstrul lui Lăstun; dar, mai ales, deapănă nişte gânduri numai de el ştiute. Se odihneşte ori visează? Macină amintiri ori urzeşte planuri pentru ziua de mâine? A muncit mult azi, la arat şi…

Un semnal şuierat dinspre stânga, de la marginea pădurii, îl face să tresară:

— Auzi, Lăstun? Ne cheamă prietenul. Hai, vino la mine!… Hai, căluţul meu, să-l întâlnim pe Dorondoc fără noroc.

Calul se apropie cu pas mărunt, întunecând văzduhul cu smoala părului său. Nechează scurt. Ciuleşte urechile. Adulmecă văzduhul cu nările-i largi, sf orăind puternic.

— Ce-i, Lăstun? Simţi lup, căprioară ori fată bălăioară? Armăsarul scapără din piciorul pintenog. Grue îi mângâie cu palma grumazul, adăugind întrebarea:

— A, ai auzit tropot de cal… Tătari? Saltă sprinten în şa, şoptindu-şi teama: Tâlharii iştia înfăşură copitele în cârpe şi se furişează-n sat, la vreme de noapte…

Şuierul s-aude iară, mai îndelung.

— Vin, prietene, vin!… Un bob zăbavă, că uite, s-apropie doi călăreţi. Cine-or fi că nu-i desluşesc prin amurg.

Ieşind în drum, se dumireşte.

— Bună seara, jupâniţă Voichiţa!

— Bună, Român Grue… Ce-aştepţi aici? Culegi stele?

— Pe domnia ta te-aştept… Şi-s fericit că te-ai ivit în cânt de privighetoare. Unde-ai pornit călare pe Roaiba?

— La Câmpulung, s-o aduc pe mama Stana.

— Şi nu ţi-i teamă să călătoreşti asupra nopţii?

— Cine cutează să se lege de fata vornicului Toma Neagu?

— Trufia nu-i un sfetnic înţelept, jupâniţă, o dojeni flăcăul. Roaiba se apropie de Lăstun; armăsarul nechează scurt.

— Eşti răutăcios, Grue, şi-mi stai în cale… Apoi cu drăgălăşenie: De asta nu te pot suferi, că-mi încurci cărările.

— Da? Chiar numai de asta?

— Dar de care alta?

— Pentru că-s sărac, neînsemnat şi pribeag.

— Mare ghicitor eşti tu, Grue!… Şi îndrăzneţ… Nevoie mare.

— Da, cutez să mă bat cu cinci turci şi cinci tătari; dar a ridica ochii asupră-ţi nu îndrăznesc, jupâniţă, atât îmi pari de frumoasă, de… Mai sus ca luceafărul.

— Dar cutezi să-mi aţii calea ca un lotru, repetă fata.

— De-aş fi lotru, inima ţi-aş fura-o şi-napoi nu ţi-aş mai da-o!

— Dacă află tata că-mi tai drumul şi-mi îndrugi vorbe dulci, te jupoaie ^ de viu, iar pe mine mă închide la mănăstire.

— Nu mă iartă nici dacă ajung căpitan în oastea lui vodă? Nici dacă strâng avere, o mie de pungi de galbeni din negoţul cu miere?

— Nici… Dar cum poţi tu ajunge căpitan, Grue?

— Nu prea ştiu… Dar poate vine domn un bărbat vrednic, care începe războiul cu sultanul, şi-atunci…

— Dobori cinci ieniceri şi… Mai curge multă apă pe Argeş până…

— Bărbatul acela va fi ca Alexandru Macedon; viteaz, tâcăr şi… Aşa cred şi prietenii mei Moţoc Dorondoc şi Calapăr.

— Dac-ai rostit tot pomelnicul celor trei vântură-lume, făptuitori de năzbâtii şi scornitori de minciuni…

— Ei, jupâniţă Voichiţa, dar câte-am văzut noi în hălăduirile noastre prin lume L. Câte-am făcut şi câte-am păţit… *

— Mă ţii de poveşti şi, iaca, s-apropie miezul nopţii.

— Voichiţa, în rătăcirile şi pribegiile mele, am auzit ades despre asemenea bărbat. Eu am şi început să-i zic „mărit voievoade!”

— Ştiiiu! Grăi fata, cu oarecare batjocoră în glas. Dar oare acel „mărit voievod” numai de-un… Făt-Frumos ca tine are nevoie?

— Iţi spun vorbe rupte din inimă şi domnia ta mă iei la vale.

— Ce am eu cu inima domniei tale? Vru să-i spună că-i pare rău de asemenea întrebare, dar auzi şuierul stăruitor al prietenului şi continuă, încă mai răutăcioasă: Te cheamă… Dorondoc ori celălalt… Calapăr, Calamăr, Calapară… Du-te, nu pierde vremea cu palavre spuse-n vânt.

— M-aşteaptă, că-s oameni care au în piept o inimă, nu un bolovan de sarea mâţei…

— Grăbeşte, să nu-i pierzi! Şi nu de alta, dar cu cine mai baţi co-claurii şi mai suspini pe sub ferestrele ibovnicelor?

— Adevărat: suspin multora, în dorul domniei tale.

— Taci, măi… Uite-l nu e, că te-aude cea privighetoare şi-o râde de minciună gogonată… Lăstun, la o parte!

— Jur că…

— Jurământul strâmb cade la pedeapsă!

— Cea mai grea pedeapsă-i nepăsarea domniei tale, Voichiţa.

Fata netezi coama Roaibei şi vru să mai şuguiască, dar auzi şuierul, încă mai stăruitor şi strânse frâul:

— Hai, Roaiba!… La o parte, Lăstune, nu-mi mai încuraa drumul şi cărarea, că-i degeaba.

— Te-nsoţesc până la Câmpulung.

— Am un slujitor! N-am nevoie de doi…

— Eu sunt Român Grue, nu o slugă!

Parc-ar fi înţeles asprimea vorbirii, Lăstun tropotă şi nechează supărat.

— Deşi eşti rea cu mine, gândul cel bun să te-nsoţească la drum! Drept răspuns, Voichiţa râse cu hohote, silind Roaiba să pornească la trap. Român Grue o admiră în sine: „Călăreşte ca un spahiu, se dedă la răutăţi şi nebunii, dar asta nu-i ştirbesc, ci-i sporesc frumuseţea şi gingăşia”. Porni, la pas, spre poiana unde-l aşteptau prietenii.

Dar, dinspre sat, se ivi un slujitor boieresc, călare pe-un cal răpănos. Puse pintenii. Lăstun sări în sus.

— Strânge frâul armăsarului, nebunule!… Te cheamă jupân vornicul la conac. Acum şi fără zăbavă! Tot satu-i adunat acolo, pentru judecată…

— Judecată, în toiul nopţii? La ceasul acesta eu dorm ori petrec cu flăcăii şi fetele. Cu boierul nici ziua nu-mi place să ţin sfat, darmile noaptea.

— Ia seama ce grăieşti, Român Grue!

— Hai, Lăstun! Şi ţâşni galop până la locul unde-l aştepta prietenul. De ce mă chemi, Moţocule?

Primi răspuns şuguitor, cum avea obicei prietenul:

— Noroc, Grue! Unde-ai stat? Că de-atâta şuierat, buzele mi s-au umflat şi de-atâta aşteptat, inima mi s-a uscat.

— Dorondoace, ticluieşte-mi viers de jale şi amar, că tare mi-i cătrănită inima.

— Nu-i vreme de cântec, Grue. Boierul Toma Neagu a venit de la divan cu hrisov de împresurare a satului Novăceşti şi…

— Cutează? Moşnenii au hrisov de la Mircea BătrânuL

— Cutează! A strâns oamenii la conac, acum noaptea, şi-i sileşte să iscălească hrisovul de vânzare. Vrea să ne supună cum i-a supus anţărţ, pe cei din Obidiţi. Ne ia pământurile şi ne face rumâni.

— Dar nu-i drept, Tudor al lui Moţoc!

— Jupân Toma Neagu e vornic şi-n divan dreptatea-i numai a lui. La conac, oamenii, împresuraţi de slujitori armaţi, se-ngaimă: să iscălească ori nu hrisovul de-nrobire?

— Să-i oprim de-a face o prostie! Ridicăm şi pe cei din Obidiţi.

— S-a dus acolo Calapăr.

— Du-te şi tu; eu galopez la conac.

Intrând în sat auzi vuiet şi sfadă pe uliţi. Urcă, în galop, până la conac. În curtea închisă cu zid înalt, slujitori armaţi cu săbii, suliţi, buzdugane şi scuturi, legau în funii sătenii împotrivitori, îi întindeau pe butuc şi-i băteau la tălpi. În pălimarul conacului, luminat de două torţe, Toma Neagu striga la moşneni să moaie degetul în cerneală şi să-l pună pecete, pe hrisovul de „vânzare nesilită” a pământului, adică de înrobire.

— De ce să iscălesc? Întrebă un sătean înalt, între două vârste.

— Pentru că mi te vinzi rumân, iobag, înţelegi? V-am împrumutat vouă, novăceştilor, cinci sute de galbeni să vă plătiţi birul?

— Împrumutat. Dumnezeu să te răsplătească. Ţi-am înapoiat, cu dobândă, două sute. Ceilalţi îi plătim, într-un an, tot cu dobândă.

— N-am timp s-aştept! Vă vindeţi mie, cu pământuri cu tot şi, de aici încolo vă scap eu de toate birurile şi angaralele. Pune degetul!

— Nu pot face asta!… Cum să-mi robesc eu copiii?

— Boierule, grăi alt ţăran, în genunchi te rugăm să ne amii.

— Îndărătnicii şi împotrivitorii, în ştreang! Vai şi-amar de voi…

— Nu ne dăm robi! Strigă o voce hotărâtă, bărbătească.

— Armaş, dă-i câteva să-i piară glasul!

În ogradă se stârniră brâncituri, gemete, bătăi, vaiete, amestecate cu ţipătul păsărilor de noapte, cu urletele clinilor speriaţi de mult huiet.

— Iscălesc! Gemu jalnic un moşnean, doborât de durerii^ schingiuirii.

— Şi eu!… Ooof! Nevrednicul de mine…

— Nu-i mai bate, armaş! Porunci boierul. Apropie făclia de hrisov, să vadă unde pun degetul… Nu acela! Degetul cel mare, vai şi-amar de tine, nerodule î Aşa, ca o pecete!

— Pecetea morţii… Suspină săteanul.

Apropiindu-se de cerdac, Român Grue întrebă tare, răstit:

— Ce se întâmplă aici? Nuntă cu făclii aprinse, cu bătăi la butuc, cu schingiuiri?

— Ce pofteşti, zurbagiule? Descăleca! Vai şi-a…

— Eu? De ce? Nu-s supusul nimănui: sunt om slobod şi nu primesc porunci!

— Da? Acuş te leg la butuc şi-ţi moi ţâfna slobozeniei, pribeagule!

Grue se înălţă în scări, brânci armaşul şi se apropie de pălimar. Călare, era la nivelul stăpânului din conac. Ii vorbi, faţă la faţă, cu înverşunată îndrăzneală:

— Nu mă ocărî, boierule, că mă-nfurii şi… Nu ţi-o fi bine.

— Tu-ndrăzneşti, mă? Răcni şi-l şi plesni peste obraz cu biciul cu trei varvarichiuri

— Ai! În mare păcat mă bagi, vornice Toma Neagu!

— Armaş, vai şi-amar! Doboară-l de pe cal! Grue răsuci calul şi-l înfruntă pe armaş:

— Vezi-ţi de treabă, slugoiule! Crezi că dacă-l rabd pe boier, o să rabd orice netot?

Şi cum armaşul îl plesni cu biciul în spate, Grue îl lovi cu cravaşa şi cu pumnii. Intre ţărani se stârniră murmure. Îndemnuri:

— Aşa, Grue!… Răzbună-ne!

Cu un pumn în faţă îl doborî pe armaş de pe cal, îi lovi calul cu cravaşa, silindu-l să-l târască agăţat c-un picior în scară. Strigă:

— Vornice Neagu, încetează nelegiuirea! Deschide porţile să plece oamenii, stinge făcliile şi culcă-te! C-ar fi mai bine şi de noi şi de domnia ta.

— Îmi porunceşti tu mie? Neisprăvitule! Vai şi-a…

— Lasă oamenii în pace şi-ntr-o lună îţi vor plăti datoria.

— Slujitori! Astupaţi gura istui palavragiu!

— Eu am venit cu gând paşnic, boierule, iar domnia ta m-ai umilit şi m-ai plesnit peste obraz, cu biciul.

— Cine nu se supune, îl zvârl din sat! Adică, vai şi-amar de capul lui…

— Satul e al moşnenilor, oameni liberi!

— Te lecuiesc eu de grija moşnenilor şi de obrăznicia de a ţine calea fetei mele, vai şi-amar… Slujitori, doborâţi-l de pe cal!

Luptându-se cu slujitorii, Român Grue vorbi, cu aprindere:

— Pe Voichiţa o iubesc, boier Toma Neagu!

— Taci, nemernicule! Vai şi-amar, îndrăzneşti prea mult…!

— Bunicul domniei tale a fost şi el moşnean, ca şi aceşti novăceşti. Dar de când vodă te-a boierit, ai căpiat!

Oamenii se frământau, dar cei mai mulţi se temeau: vodă a dat vornicului mulţi slujitori, să împresoare şi să surpe satul.

— Ne zdrobesc oasele, dacă nu ne lăsăm iobăgiţi!

— E o tâlhărie! Strigă Grue. Îl chemăm la judecată. Vornicul Toma Neagu urlă, furios:

— Legaţi-l la butuc! Vai şi-amar…

Grue îşi roti calul, smulse biciul din mâna boierului şi-l arse de câteva ori, cu sete:

— Poftim!… Să nu-ţi rămân dator…

Moşnenii se îngroziră: „L^a biciuit pe boier…!”. „îndrăzneţ flăcău!” „Grue Grozovanul ăsta are dreptate: să nu ne lăsăm înjugaţi ca vitele!” Şi mulţi începură harţa cu slujitorii domneşti. Un bătrân căzu lovit de sabie. Cei din jur se îngroziră, dar groaza se preschimbă în mânie. Toma Neagu, plin de sânge pe obraz, gemea „vai şi-amar” şi striga întruna să doboare zurbagiul de pe cal. Dar, înţelept ca un om, Lăstun muşca, sărea, izbea cu copitele în toţi cei care se apropiau. Moşnenii se bucurau că Român Grue nu putea fi înfrânt şi pândeau clipa când să-i sară în ajutor, însă un slujitor aruncă arcanul îl învălătuci de gât şi-l trase jos din şa.

— Aah, câinilor! M-aţi încolţit…

— Dă-te prins! Ceru Toma Neagu, ştergându-şi sângele de pe obraz. Altminteri însumi te spintec cu sabia!

— Vrei să bocească Voichiţa după mine? Râse Grue, mânzeşte.

— Ba, o să cânte şi-o să-ţi dănţuie pe mormânt, vai şi-amar, de-l vei mai avea undeva!

— Te-nşeli: după câte-o cunosc, se-nhobotează-n maramă neagră.

— Dacă nu vrei să mori în ştreang, treci la rând cu mişeii ăştia şi pune degetul pe hrisov, răzvrătitule! Altfel, vai şi…

— Eu ştiu citi şi scrie, boierule.

— Atunci iscăleşte cu pana! Uite-o…

— Să citesc întâi hrisovul.

— L-au iscălit atâţia, vai şi-a… Fără să-l citească.

— Cum ţi-am spus, vornice, eu ştiu carte, grăi Grue lungind vorba, aşa că se cuvine a-mi împlini astă din urmă dorinţă: să citesc hrisovul.

— Logofeţele, înfăţişează-i-l! Iar voi ţineţi-l bine, porunci slujitorilor.

— Apropie făclia, să văd! Ceru mai cu hotărâre, că-i scris cu buchii mărunte de teamă să nu cheltuieşti mult pergament, zgârcitule şi hapsânule!

— Taci! Nesocotitule!

— O să tac numai când mi-o astupa pământul gura. Apropie, logofeţele, hrisovul. Oameni buni, ascultaţi: „Eu Alexandru voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării…” Se opri din citit şi întrebă: N-a aflat încă ce poreclă i-a pus norodul? Eu Alexandru vodă „cel Rău” aiut boierii cu slujitori şi ucigaşi, să înrobească norodul cel trudnic, care dă pâinea, laptele şi mierea ţării… Aşa ar trebui să scrie un hrisov adevărat.

— Il batjocoreşti pe vodă?

— El mă sileşte. Crezi că n-aş fi bucuros să-i spun cel bun şi viteaz, care ne scapă ţara de necaz?

— Ajunge trăncăneala! Iscăleşte!

— Întâi să văd ce scrie… Făclia mai aproape! Aşa… Oameni buni, nu iscăliţi! În hrisov scrie că ne vindem, de bună voie şi nesiliţi de nimeni”. Putem noi iscăli o minciună ca asta?

— Aşa-i obicei să se scrie în hrisoave.

— Ducă-se pe pustii asemenea obicei ticălos!… Nu iscălim! Nuuuu! Strigară mai mulţi, venind spre pălimar.

— Străpungeţi-l cu suliţele! Vai şi-amar…

— Ca să nu fie… „vai şi-amar”, trimite slujitorii la culcare! Uite-i ce obosiţi şi supăraţi sunt. Nici lor nu le place slujba asta ticăloasă.

— Legaţi-l!

Român Grue brânceşte un slujitor, îi smulge sabia şi începe lupta îndemnând şi pe ceilalţi să sară la bătaie. În scurt, curtea conacului s-a preschimbat într-un imaş de luptă, om la om. Toma Neagu striga deznădăjduit:

— Încercuiţi-l!… Ucideţi-l!… Ce faceţi, vai şi-a… Ticăloşilor!

Căpitanul slujitorilor domneşti repede vreo douăzeci de suliţaşi să-l înconjoare pe Grue, dar în clipa aceea Lăstun nechează tare, prelung şi, din afara zidurilor, prind a se auzi vorbe răstite, strigări, îndemnuri. Dobo-rând porţile, se ivesc Calapăr şi Moţoc, în fruntea unei cete mari de ţărani din Obidiţi:

— Aţi sosit la timp, fraţilor! Strigă Grue. Novăceştilor, nu lăsaţi călăii să ne înjuguie!… Pe ei…!

Calapăr, cu patru din Obidiţi, au ajuns la pălimar şi l-au luat pe Toma Neagu de piept:

— Să-i tragem un zavrac! Strigă un ţăran cu glas gros.

— Dacă vă obrăzniciţi, vai şi-amar… Măria sa vă spânzură pe voi, pe toţi! Ţipă vornicul, tremurând de teamă. Eu, din partea mea…

— Te-te la el! Îl arătă Calapăr; a mâncat urdă cu usturoi şi cere să-i miroase gura a lapte dulce, ca la un viţeluş de ţâţă.

Grue se arată îngăduitor:

— Totuşi, noi vrem să trăim în bună înţelegere cu domnia ta, ca şi până acuma, vornice Toma Neagu. Să ne tocmim asupra datoriei şi…

— Grue, îl întrerupse Calapăr, boieru-i bun la tocmeală, dar rău, foarte rău la socoteală.

— Ce zici, staroste Pelin?

— Sunt păţit, se-nvoi starostele şi ştiu, că în vremea asta o învoială strâmbă-i mai bună decât o judecată dreaptă.

— Nădăjduiesc că şi jupâniţă Voichiţa o să ne înţeleagă şi…

— Te poftesc, vai şi-amar! Să n-o amesteci pe Voichiţa în nelegiuirile tale! Se-nfurie vornicul Neagu, înroşindu-se ca sâecla.

— Aha, te doare că şi coada securii face rău pădurii?! Râse Calapăr. Acum înţeleg de ce ai trimis-o de-acasă: să nu-ţi vadă nelegiuirea. Jupâniţă Voichiţa are altă inimă, alte gânduri.

— Nu vă-ngădui să-i rostiţi numele! Vai şi…

— Eşti mânios, căută Grue să-l mai îmblânzească pe vornic; şi de mânie furat, vorbeşti necugetat. Eu sunt sărac, dar…

— Grue, nu-i sărac cel ce n-are bani, ci cel ce n-are minte.

— Prietene, gândeşte-te şi la inima mea.

— Măi Grue, n-ai învăţătura vieţii. Trebuie să mai înveţi a cunoaşte oamenii. Eu prin lume mult am umblat şi multe-am învăţat. Şi ce ştiu bine nu ţin numai pentru mine, ci împart cu cei drepţi, să-i fac mai înţelepţi, împart cu cei viteji, ca să-i ţin tot treji.

Starostele Pelin cuvântă tot împăciuitor:

— Jupân Toma o să ne fie prieten, ca şi până acum, dacă…

— Staroste, fluier nu poţi face din orice lemn îţi place. Eu zic…

Oamenii din jur şi-au pierdut răbdarea: nu înţelegeau ce tot sporo-văiesc cei din faţa pălimarului cu boierul. Şi-au început să strige:

— Să-l pedepsim!… Ne-a schingiuit!… Ne-a bătut la tălpi!… Nu plecăm de-aici până nu-l scuturăm bine…!

Grue se întrista, iar Calapăr i-o zise:

— Ei, boierule, vezi că toată pasărea pe limba ei piere? Un ţăran din Obidiţi strigă, din mijlocul ogrăzii:

— Calapăr, hărăzeşte-i tu pedeapsa; ştii să născoceşti ceva mai…

— Bine… Dar să-mi aduceţi o oală cu miere să-l dârlobârlobrezim!

— Cucută, nu miere! Se mânie alt ţăran.

— Cucuta ucide repede; dacă îl ungem cu miere se chinuie mâncat de muşte, măcar o săptămână şi n-o să-i mai dea mâna să ne înrobească.

Însufleţiţi, peste zece oameni urcă în pălimar şi smulg straiele de pe boier, lăsându-l numai în izmene. Sudăâmile şi „vai şi-amarurile” lui, în loc să-i sperie pe moşneni, le stârneşte râsul. Calapăr îşi îngădui a-l dăscăli:

— Vezi, vornice? Poporul ştie că toată buba are leac şi că vii de hac oricărui trufaş, oricât de abraş.

Grue se uită la Moţoc, cerând ajutor; dar prietenul şugui: >

— Dacă el ne-a hrănit cu fiere, noi să-l ungem cu miere… Deci, boier Neagu, să mai spui c-am fi răi şi fără căpătâi.

Toma Neagu clănţănea de frig şi de frică: se ruga, în şoaptă, de Grue, să nu-l batjocorească.

— Poporul te-a csândit, eu nu mă pot împotrivi.

— Ţine-te tare, Român Grue! Îl îndemnă Moţoc. Judecată dreaptă şi ce-i drept nu-i păcat. Aşa a osândit el şapte ţărani din Obidiţi.

— N-aveţi dreptul, voi, răzvrătiţilor, vai şi-amar! Să* judecaţi un dregător al măriei sale Alexandru vodă…

— Deocamdată, iaca, te-am şi judecat, zise Grue, fără a se bucura. Fraţilor, dacă aţi dezarmat străjerii, închideţi-i în grajduri.

Novăceştii împliniră, îndată, sfatul, fără vreo altă greutate decât c-au trebuit să mai împartă ceva pumni în fălcile celdr mai îndărătnici. Până să vină oala cu miere, Moţoc Dorondoc gândi să-l ajute pe Toma Neagu a îndura osânda… Mai uşor:

— Foaie verde de-alior, mult mi-i dor şi iar mi-i dor, să mai fiu ce-am fost mai an. Vornic mare în divan, să-l tai pe Grue Grozovan…

— Vai şi-amar, cumplit mă batjocoriţi!

— Da? Se miră Calapăr. Cine te-a bătut Iordaşir şi n-a dat mai abitir?

Văzând că unul din ţărani a adus oala cu miere, Toma Neagu şopti lui Grue:

— Dacă mă scapi de ruşinea asta, vai şi-amar, ţi-o dau pe Voichiţa.

— A, nu, jupâne! Dragostea nu se târguieşte, ci se cucereşte.

Văzând că nu-l poate „cumpăra” pe Grue, se milogi către ceilalţi:

— Fie-vă milă, oameni buni, nu mă batjocoriţi! Vă iert de…

Dar nimeni nu se îndura: toţi făceau haz cum Calapăr lua mierea cu palma şi-o întindea pe trupul alb al boierului, ca pe-o unsoare. După ce se sfătui cu starostele, Grue porunci să fie legat de un stâlp, în mijlocul ogrăzii. Toma Neagu striga şi se tânguia nevolnic:

— Mă jălui lui vodă şi… Măria sa o să vă spânzure, vai şi-amar!

Dar nimeni nu se speria. Mulţi făceau haz, văzându-l pe cel care voia să-i robească, batjocorit, uns cu miere şi legat de stâlp.

Moţoc Dorondoc cânta în derâdere, înveselind toată ograda:

— Jălui-m-aş jălui, de toţi munţii s-or clăti, văile s-or astupa, pietrele s-or despica, ci noi tot nu te-om ierta…

Deci, uitând, în mânia lor, că Toma Neagu era mădular al divanului domnesc, oamenii din Novăceşti i-au făcut pocinogul: l-au lăsat în seama muştelor, furnicilor, viespilor şi bărzăunilor, să-l gâdile şi să-l înţepe, după a lor ştiinţă şi poftă. O vreme, oamenii au privit ca la comedie. Unii au râs, alţii, mai miloşi ori mai temători, l-au căinat. Mai ales că boierul se văita, suduia, ameninţa, blestema, spumega de mânie. Calapăr îi da răspuns:

— Pătimeşte, jupân Neagu, pentru toţi cei pe care i-ai pedepsit în-tr-acest fel. Cu ce măsură ne-ai măsurat, îţi măsurăm!

— De ce?… Ucigaşilor! Vai şi-amar! Urla să-i crape bojocii; dar simţind că-i vine leşin, se mulţumi să geamă jalnic.

— Oameni buni! Strigă Grue. O clipă ascultare. Aşa… Vă place cum l-am judecat?

— Da, l-am osândit după cuviinţă! Socoti un bătrân.

— Am ajuns să văd ce nu s-a mai văzut, a zis şi o fată, Măria lui Pătraşcu.

Apoi plecară toţi spre casele lor, oarecum mulţumiţi.

Român Grue hotărî: Calapăr şi Dorondoc ramări de strajă, împreună cu zece flăcăi cu pumnii tari, pentru ceva întâmplări… Nepotrivite: cumva, cineva să cuteze a-l dezlega pe osândit Mulţi novăceşteni credeau că au scăpat de iobăgie; unii însă se temeau că tocmai osândirea boierului s-ar putea să ducă la risipirea satului, din porunca lui vodă. Român Grue se arăta neînduplecat, deşi se temea că Voichiţa îl va batjocori şi urî; ei îi va fi greu, dacă nu chiar cu neputinţă a înţelege că, de nu-l osândea aşa, oamenii, în furia lor, îl puteau ucide. Mai ales că boierul a făcut tot ce-a putut ca să-i scoată din răbdări. Dar parcă un demon lăuntric îl îndemna să vorbească pe dos de cum gândea, adică aspru, duşmănos:

— Cine cearcă să-l dezlege, va fi legat şi uns alături de el! Aţi auzit, voi slujitori boiereşti şi domneşti?

— Să-l mănânce gângăniile! Să-i rămână oasele uscate la soare, ca toaca!… Numai aşa scăpăm de robie…!

— Să piară, nelegiuitul! Strigă o bătrână şi încă vreo câţiva îi ţinură partea.

— Vom aduna iară sfatul şi-om hotărî! Vorbi Grue, încălecând.

— He-hei! Până-n deseară, gâzele-l dau gata: mort, de-a binelea!… Aşa…!

Toma Neagu auzea şi se j ăluia:

— Ce zile-am ajuns, vai şi-amar!… Mă judecă şi mă osândesc babele, veneticii şi prostimea… Păi, n-oi scăpa eu de-aici?! Pe toţi am să vă gâtui!

— Auzi, Român Grue? Zise mătuşa. Pe cine nu-l laşi să moară nu te lasă să trăieşti!

Răsărea soarele, când Grue a încălecat şi-a plecat la moară. Moţoc Dorondoc şi Calapăr au rămas, deci, să păzească pe jupân Neagu, până-l iau gângăniile în primire”.

— Deci, făcu haz Calapăr, rămas-am aici, mai mari peste cei mici şi staroste peste calici, cu boier Clipici.

— Ce facem, întrebă Moţoc, ca să treacă vremea mai uşor?

— Privim la osândit: deşi aşa, juma' despuiat şi năclăit în miere… Nu arată prea acaţari. Mai degrabă, slut şi hâd, berbec rămas de cârd. 1

— Vai!… Vai şi-a… de mine! Urcă furnicile… Vin şi muştele… Mă gâdilă! Mă înţeapă!… Striga deznădăjduit osânditul.

— Ei, nu te mai boci, ca o babă! La gâdilat, râzi. cu lacrimi. Şi nu te mai văieta aşa avan, că te-am uns cu miere, nu catran…

— Nu mai pot!… Cu ce v-am greşit, vai şi-amar? Vaaai…!

— Chiar la om firoscos, căinţa târzie-i de prisos, boierule!

Cei doi prieteni şi paznici se traseră mai încolo; Moţoc scoase fluierul de la brâu şi-ncepu a-i zice de jale şi-alean, spre marea Supărare a lui Toma Neagu, care-i ocăra în tot felul: tâlhari, nelegiuiţi, vite-ncălţate, derbedei şi ucigaşi fără suflet, nemernici.

— Ei, jupâne, la unul fără suflet ca domnia ta, unul fără lege trebuia… Cântă, Moţoace! Cântecul uşurează inima şi-o îndulceşte, alină durerile; ba, uneori, îmblânzeşte chiar fiarele.

— Vai, cum mă-nţeapă un bărzăune în obraz!… Dac-oi scăpa, pe toţi am să vă spânzur… Pe toooţi…!

— Nu ameninţa, jupâne! Deşi eşti gol până la brâu, tot spun că, în ce cămaşă te-ai mâniat, în aceea te-i desmânia.

— Sunt batjocorit!… Vai şi-a… Schingiuit! Ocărit!

Ca să curme sfada, s-au depărtat şi s-au aşezat pe treptele conacului; dar jupân Neagu a continuat văicăreala, suduind cumplit slugile şi robii că nu veneau să-l scape. Îl zări pe Măndilă, unul din ţiganii robi. Îi făcu semn să se apropie încet, să nu-l simtă „ticăloşii care cântă din fluier”. Ii porunci să-l dezlege. Dar ţiganul se sperie:

— Nu pot, boierule!… Mă omoară satul.

— Ce? Mişelule! Se mânie Neagu.

— Vezi că, dacă mă ucid, se cheamă că mort rămân pe toată viaţa.

— Ţii mai mult la pielea ta de rob, decât la a stăpânului tău?

— Dă, stăpâne, fiecare se-nveleşte cu pielea lui.

— Ah! Şi robii îşi bat joc de mine! Se văicări şi-i şopti lui Măndilă, să vină mai aproape.

Moţoc Dorondoc îl zări şi-l întrebă ce caută.

— Nimic, păcatele mele!… Mă uitam să văd cum arată un stăpân legat şi uns cu miere. Sunt şi eu om… Curios.

— Depărtează-te, că acuş te legăm şi pe tine!

— Măi, oamenii mei, dacă mă dezlegaţi vă dezrobesc şi vă dau şi-o pungă de galbeni! Făgădui Toma Neagu.

— Ce să facem cu galbenii, dacă ne căsăpeşti tot satul?

Soarele se ridica pe cer şi tot mai multe muşte se adunau la mierea de pe trupul jupânului Neagu, care se sclncea tot mai jalnic: „Vrăjmaş raă-n-ţeapă!… Parcă au mii de ace… Îmi găuresc pielea… Mă seacă la inimă…!”. Măndilă cercă să mai alunge cele muşte, dar ele, bâzâitoarele şi mai avan îl pişcau.

— Măndilă, îl întrebă Calapăr, tu n-ai aflat că mila de la stăpân e ca umbra de mărăcin?

— Curat mărăcine!… Încuviinţă robul, iar către boier şopti: Să te scap, dar cum?… Învaţă-mă…!

— Du-te, în goană la tabăra lui Gâzi Ghirai, căpetenia tătarilor şi roagă-l să trimită un pâlc de-al lui, să mă scoată de-aici, din năpastă.

— Tătarii te robesc şi mai rău, boierule, dacă…

— Mă răscumpăr, n-avea grijă! Spune-i că am bani: plătesc! Iar pe tine te-oi răsplăti boiereşte.

— Cu vreo două pungi de galbeni?

— Haide, nu mai sta pe gânduri! Te fac bogat, jur!

Măndilă dădu din cap, semn că se duce. BoieruJ îl povăţui să fie îndrăzneţ şi să alerge, în galop, până la tabăra tătară. Cu şiretenie, robul se milogi şi trecu pe lângă cei doi paznici, urându-le „slujbă uşoară”. Tocmai atunci sosiră la conac două fete, Măria şi Leana, cu de-ale mâncării, aşa că prietenii lui Grue nu se gândiră la şiretlicuri, ci adulmecau bucatele din paneraşele fetelor.

— Noi credeam că vi-i foame şi, când colo, voi cântaţi ca la horă.

— Păi, chiar că de foame ţârlâiam, Măria, surâse Dorondoc. Ce ne-aţi adus?

— Tot bucate răsturnate, încropite de mine şi de alte gospodine…

— Pentru un voinic ca mine! Râse Calapăr, în timp ce fetele aşezau panerele pe treptele scării conacului şi rânduiau pe-un şervet pâine, brânză şi ceapă, lângă un ulcior cu apă. Dar, iaca, mi-i aşa de foame, că nu mai găsesc o zicală potrivită. Ba da: când n-am, înghit în sec; când am, în-fulecând mă-nec.

— Foamea roade mai adine, râse Măria, când stai degeaba.

— Na! Credeai că numai tu, Calapărule, ticluieşti zicale?

Cât au îmbucat cei doi, fetele au privit la Toma Neagu şi la roiul de muşte din jur. Da din cap, bodogănea şi gemea tot mai stins.

— Săracul boierul nostru! L-a căinat, cu milă, Măria, cătând rugător spre cei doi flăcăi paznici, iar Calapăr, înţelegând tâlcul privirii, ticlui o strigătură şuguitoare, ca să le tămăduiască mila:

— Dorondoace, Dorondoace, du-te-ncolo, vino-ncoace, lasă-mă şi nu-mi da pace… Că dacă vara n-ai minte, iarna nu mânci plăcinte.

Dar nu sfârşiseră bine de mâncat şi şuguit, că s-auziră paşi greoi şi-un mormăit, pe-aproape şi tot mai aproape, în lăstărişul din mijlocul curţii buiereşti. Trăgând un gât de apă din ulcior, Calapăr strigă, aşa în şagă:

— Măi, tu ăla din tufiş, nu veni furiş, ci poftim la masă, dacă ţi-ai adus de-acasă!

— Vai! Strigă Leana, ce dihanie!… Ce matahală de urs…!

Şi toţi patru săriră în picioare, întrebându-se cum s-o fi rătăcit pe-a-colo. Fetele voiau să fugă şi să ţipe, dar Calapăr le linişti, mai ales că, atras de mirozna mierii, dihania se îndrepta spre Toma Neagu, a cărui spaimă nu era mică, ci se ruga, îngrozit:

— Oameni buni, nu vedeţi!… Mă sfâşie ursul!… Dezlegaţi-mă! Vai şi-amar… Se-apropie!… Dezlegaţi-mă!… Dezle…

— N-avem-voie, jupân Neagu. Numai satul…

— Mă omoară!… Vai şi-a… Leşin!

— Ce ţi-i scris, vorbi Calapăr batjocoritor, în frunte ţi-i pus, degeaba a venit ursul să lingă… Scrisul.

— O fi având vreo răfuială cu domnia ta, chibzui Moţoc. Iar dacă satul te-a osândit la… Poate ai noroc ca moş Martin să te scape mai repede de chinuri. Din trei hăpăituri, te dă gata! *

— Fie-vă milă!… Îi simt suflarea fierbinte… Mă. Amiroase.

— Fereşte-mă, doamne, de dragoste ursească! Glumi Calapăr, în vreme ce jupân Neagu striga tot mai sufocat: „Mă mănâncă… Vai şi-amar! Mor… Mor!… «

— Dacă-i aşa, adăugă Dorondoc, să ne scoatem cuşmele şi să-ţi urăm să-ţi fie ţăr'na uşoară şi… Amin.

Măria şi Leana se întoarseră cu spatele, să nu vadă cum îl va sfâşia dihania pe bietul boier, mai ales că glasul lui se auzea tot mai stins, mai dârdâit de groază. Dar ursul, ridicat în două labe, îl… Săruta pe boier pe-a-măndoi obrajii, Calapăr râdea, zicând că-i şopteşte o taină înfricoşătoare la ureche. Cea dinţii, Măria se linişti:

— Nu!… Il Unge… Îl spală cu limba, ca vaca pe viţel.

— Aha, chihăi Calapăr; a nimerit ursul la miere. De-acu chiar de i-am rupe şi ciotul de coadă pe care-l mai are, tot nu se lasă… Bată-te să te bată de jivină, ai aflat ce boier… Dulce avem?

— Stai! Îl opri Moţoc; nu te pripi cu bucuria. Cumpăna tot n-a trecut. După ce termină mierea, o să vrea şi carne.

— Vai, săracul! Îl căina Măria; nu mai şuguiţi că, iote, boierul dă ochii peste cap şi râde chicotit… A înnebunit de spaimă ori de durere?!

— Ba îl gâdilă limba ursului şi leşină de… Plăcere.

— Iote, dandana! Sări şi Calapăr. Bine zice moş Arvinte: vai de cap unde nu-i minte…

Ci, pe când oamenii sporovăiau vrute şi nevrute, ursul îl lingea, îl spăla cu limba pe boier, pe toate părţile, făcându-l curat ca pruncul abia născut. Când s-a întors Român Grue, în galopul calului, fiindcă auzise, din oameni, că pe jupân Neagu îl sfâşia ursul, încremeni de mirare. Il stupi: „Ptiu!… Trăsni-o-ar Dumnezeu de namilă, de unde a venit?” Moţoc îl lămuri că-i „volintir”, înnădit la miere; dar lui Grue nu-i ardea de glume: se întreba cum poate fi îndepărtată fiara, fără a căşuna pieirea osânditului.

— Cu puterea şi cu armele! Rosti Calapăr, dar îndată îşi dădu seama că dacă-i izbit din spate, ursul cuprinde boierul în braţe şi-l strânge până-i ies ochii din cap şi-şi dă duhul. Român Grue descăleca în grabă şi sări în spinarea ursului, îl înşfacă zdravăn de urechi. Jivina era foarte puternică, dar şi flăcăul îndrăzneţ şi mlădios.

— Ce faci, Grue? S-aţinu Calapăr cu sabia. Nu merită jupân Neagu să-ţi primejduieşti viaţa.

Cu voinţă şi vânjoşie de oţel, Grue izbuti să tragă ursul departe de cel legat de stâlp. Moţoc zise că, dacă n-ar fi leşinat, boierul i-ar fi mulţumit, văzând ce-a făcut pentru el:

— Iar jupâniţă Voichiţa te-ar fi sărutat.

Răsucindu-se ca o zvhiugă, Grue prinse ursul de labele de dinainte şi-i vorbi, cu blândeţe;

— Fii cuminte, moş Marţine! Nu-ţi fac nimic dacă eşti cuminte… Toţi cei din jur îl admirau. Măria izbucni:

— Pentru un flăcău ca Grue, mi-aş da viaţa! Puternic, bun, frumos, săritor la nevoie, omenos.

— Are totuşi un mare cusur: crede că o căutătură dulce, dragoste aduce, o domoli Calapăr. Nu pricepe că dragostea de jupâniţă, ca zeama de chiseliţă: cine-nghite tot sughiţe.

Lingând mierea de pe trupul boierului, ursul a alungat muştele şi l-a scăpat de chinuri. Paznicii l-au udat cu apă şi l-au trezit din leşin.

Aşa cum ţinea Grue ursul de labele din faţă, lui Calapăr i se păru că se joacă ursăreşte şi, mai în glumă, mai în serios, începu să cânte ca ursarii:

— Joacă bine, moş Marţine, că-ţi dau pâine cu măsline şi miere dulce de albine, iar lui Neagu nu i-i bine… Hopa-hopa, moş Marţine, haide joacă după mine!

Cântarea asta schimbă spaima în veselie. Măria căută repede o tingire şi începu să bată în ea cu un băţ, iar Dorondoc o însoţi cu cântare din fluier. Şi veselia se înteţi cu râsete şi strigăte, când dihania încetă harţagul cu Grue şi, cum era în două picioare, porni să ţopăie, tupa-tupa! Să clatine din cap, să boldească ochii şi să-şi lingă botul cu limba-i subţire, roşie ca floarea macului. Toţi băteau din palme şi-l îndemnau, stăruitor, iar Calapăr, încălzit de veselia obştească, îi aduse un ciomag şi i-l puse în labe.

— Măi oameni buni, gata! Îi întrerupse Grue; nu vă zbânţuiţi ca nişte daţi în mintea copiilor.

— Păi… Altminteri nu scăpăm de fiara asta! Se împotrivi Moţoc. C-am păţit ca acela care, fugind de ploaie, dă-n noroaie.

Român Grue râse şi sfătui să cânte şi s-o ia spre poartă.

— Crezi că am altoi de vino-ncoa, întrebă Calapăr, s-atrag dihania după mine? N-ar fi rău, ci ar fi bine: Dar dacă… Vine, îmi convine?

— Poate, dacă-i spui o snoavă bună, o vorbă de duh, vine după tine, să râdă… Il atragi în conac, închizi uşa şi… Gata: scăpăm de eL

— Bravo! Să rămân cu sălbătăciunea închis în conac: el stăpân şi eu argat, el în jilţ şi eu sub pat? Halal de dovleacul meu!

— Ei, ieşi pe uşa din spate; ori sari pe fereastră, zise Moţoc.

— Ia-n te uită! Ursul farmă orice uşă. Tu, Grue, i-ai probat puterea. Şi vorba ceea: numai cine a mâncat papară ştie dulce-i ori amară, de-i vine la socoteală.

— Trebuie să-l salvăm pe jupân Toma Neagu! Altminteri…

— Bine, Grue, dacă te topeşti de dragul boierului, încerc. Şi începu să-i cânte ursului, născocind stihuri anapoda: „Joacă bine, moş Marţine, că-ţi dau trei cofiţe pline cu frăguţe şi afine, să mănânci cât se cuvine! Moş Marţine, moş Marţine, joacă bine, joacă bine!”

Şi, iarăşi, spre uimirea celor de faţă, ursul sări de câteva ori, zburdând, apoi se luă după Calapăr şi urcă în conac, ca-n vizuina lui, ceea ce-l îndemnă pe Dorondoc a zice cu glas tare:

— Să stea-n conace şi urşilor le place! Lumea s-a adunat, vorba ceea, „ca la urs”.

Român Grue hotărî să coboare în sat, să ţină sfat cu oamenii, privind soarta lui Toma Neagu.

— Aveţi grijă de el, ceru lui Dorondoc şi celor două fete.

— Nu cumva ne pui, acu, să-l păzim şi de muşte? Întrebă Leana.

— Dacă va trebui, îl vom păzi, că oameni suntem. Vreau să ies şi înaintea Voichiţei, să nu se sperie prea tare, văzându-şi părintele batjocorit

— Mda… Mormăi Moţoc, cum umblă prin preajmă cete de tătari prădalnici şi cum dumneaei e ruptă din soare de frumoasă…

Văzându-l cum îl sărută pe Lăstun pe ochi, cum saltă-n şa şi pune pinteni, grăbit şi îngrijorat, Dorondoc il boscorodi în şagă şi-ntru şfichiuire:

— Român Grue, umblă câmpurile, gonind vânturile, sărind văile că-ţi ard călcăile, că dorul te frânge şi nu-l poţi stinge, nici cu apă, nici cu-o-măt, că te-ai cam… Prostit di tat…

Deci Calapăr şi Măria au păcălit ursul şi l-au vârât în conac, iar Moţoc Dorondoc a rămas să-l păzească pe jupân Neagu, până s-o trezi din leşin. Că nu-i tocmai plăcut să te lingă pe obraz o matahală de urs. Oleacă mai târziu, Ion Calapăr a ieşit din conac povestind, în felul lui hâtru, cum a îndemnat jivina să se culce în patul boierului. Dar n-a isprăvit vorba, că, în poarta conacului, s-a ivit Voichiţa, neliniştită, mânioasă şi speriată., Când l-o vedea pe taică-su, îşi zise Dorondoc, sare cu calul peste conac de furie, iar pe noi ne calcă-n copite…”

— Ce-aţi făcut tatei, nelegiuiţilor! L-aţi omorât?!… Mă plâng lui vodă, hainilor! Ucigaşilor!… Măria să-i rudă cu noi!

— Ei, ce mai neamuri! Se grozăvi Calapăr; şapte ape-n chisăliţă, eu sunt neam cu Comoniţă, botezat în doniţă, plină cu jintiţă.

— O să vă puie-n furci! Pe toţi!

— Păi de ce? Nu se lăsă Dorondoc. Că doar nu l-nm ucis noi: a murit singur… de la sine. Noi atât i-am făcut: l-am uns cu miere, cum a uns şi dumnealui pe cei din Obidiţi, dându-i la muşte.

— L-aţi schingiuit, nemernicilor! Aah!

— Întâi şi-ntâi, linişteşte-te; apoi binevoieşte, jupâniţă, să afli că Român Grue, filotim cum e, a plecat să-ţi iasă înainte, să te scape de primejdii, să-ţi domolească mânia…

— Aha! El e capul relelor? Îşi bate joc de tata, pentru că eu… E un mişel!

— Te iubeşte, jupâniţă, îl apără Dorondoc. Priveşte! Jupân Neagu se trezeşte din leşin, semn că-i place numele Român Grue.

— Tată! Tată!… Ce-ai păţit?

— A, vai şi-amar!… Suspină buimac. Tu eşti, fata mea?

— Eu, tată, eu! Se bucură şi îndată se răsti furioasă către paznici: Dezlegaţi-l! Acum, repede!

— Asta nu se poate! Se împotrivi Calapăr. Nici repede, nici încet!

— Atunci îl dezleg eu! Cine-o să cuteze a mă opri?… Port junghier la brâu şi…

— Noi nu ne fălim cu armele, în faţa unei femei, se arătă Calapăr om cumsecade. Cel mult o să te legăm, ca să stai cuminte.

— S-o vedem şi pe-asta!

— Păi, surise Dorondoc, dacă-l vezi pe jupân Neagu legat, de ce n-ai vedea-o şi pe… Asta? Deşi domnia ta eşti altă fire decât… Pune junghie-rul la loc în cingătoare şi nu te-apropia de osândit. Noi suntem strajă şi-avem poruncă să nu se apropie nimeni de…

— Poruncă? De la cine?… De la vodă?

— Nu, de la Român Grue! Simţi Calapăr nevoia s-o umilească.

— Ce? Grue-i mai mare-n ţara asta? Il ştiam un biet pribeag pripăşit pe-aici. Un venetic fără căpătâi.

— Grue-i om cuminte, jupâniţă, îl apără Moţoc. Are-un singur cusur: se uită la domnia ta ca la luceafărul de pe cer.

— Nu îngădui! Mă duc la Bucureşti să mă plâng lui vodă, că nişte neisprăviţi, în cap cu unul Român Grue, s-au răzvrătit şi…

— Până vine poruncă de la vodă, noi ascultăm de ce a hotărât Grue şi sfatul satului Novăceşti.

În momentul acela se auzi scâncetul lui Toma Neagu:

— Daţi-mi un pic de apă…

— Tată! Strigă Voichiţa, cu durere, sărindu-i în ajutor. Tătuţă!

— Lasă, că are cine-l sluji, o opri Dorondoc. Măria, dă-i tu o ulcică cu apă. Aşa a zis şi Grue: să-l păzim să nu piară.

— Tot Grue? I-oi arăta eu lui, nemernicul!

Jupân Toma Neagu bău câteva înghiţituri şi sfătui cu glas slab:

— Fii cuminte, fata mea… Ce poţi tu, vai şi-amar?… Ai răbdare…

— Să stau cu mâinile-n sân? Ce să rabd? Ce s-aştept?

— Aşteaptă să vină tătarii… Îngăimă jupân Neagu. > Voichiţa, Calapăr, Dorondoc şi toţi câţi auziră se mirară:

— Tătarii?… Cum tătarii?… Ce-ţi veni, tată?! Nu cumva, din cauza batjocoririi şi a schingiuirii, mintea ţi s-a rătăcit?

— S-a scrântit boierul, râse Dorondoc. Aiurează! Vorbeşte de tătari…

— Ba nu m-am scrântit defel… O să vedeţi voi! Îi ameninţă Neagu.

— Ce vrei să spui, cu tătarii, tată? Stărui Voichiţa, încă mai speriată.

— Fugi, Voichiţo, fugi! Vin tătarii şi…

— Asta ar mai lipsi acum: jaf tătărăsc!

— Vin să mă dezlege!

— Ai visat urât, tată… Chem argaţii, robii, cu ciomege, cu topoare, cu furci şi te scot eu din ăst necaz.

— Ei, jupâniţă, că nici noi n-om fi nişte nevolnici! Se-mpotrivi Calapăr.

— Am să-l leg pe Grue în locul tău, se grozăvi fata. Dar n-am să-l ung cu miere, ci cu smoală fierbinte… Gavrilă, Adame, Ţeposule, înar-maţi-vă! Să le-arătăm noi că…

— Ehei! O admiră Dorondoc, îmi place că eşti bărbătoasă; dar dacă nu te potoleşti, te-om fereca în lanţuri, cum am zis.

Fata îl înfruntă cu dispreţ şi indignare:

— Încă nu s-a născut omul care să mă pună pe mine în lanţuri! Jupân Toma Neagu o rugă, scâncit şi temător:

— Voichiţa, ascultă-mă: ia-ţi calul şi fugi! Ascunde-te la Paltin, că vin tătarii şi… Dacă slujitorii domneşti m-au lăsat şi-au fugit…

— Dar nu pot să te las aşa, ocărit şi…

— Fă cum îţi spun! N-ai cum să-mi fii de folos aici. Şi tătarii…

— Il aştept pe Român Grue şi-l pun pe el să te dezlege, hotărî jupâniţă.

— Grue-i cel care a poruncit să mă lege şi să mă ungă cu miere?!

— Nelegiuitul! Am să-i scot ochii! Am să… O să-i arăt eu lui!

— Nu te pripi, că tot el l-a scăpat de urs, râse Dorondoc. Semn că… Văzându-i furia, dezlănţuită, jupân Neagu o rugă încă mai stăruitor:

— Voichiţa, nu-ţi primejdui viaţa. Încalecă şi fugi!

— Tată, eşti bolnav… Nu te las aşa, pe mâna unor…

— Mult ai să pătimeşti în viaţă cu încăpăţânările tale!

Tot ciorovăindu-se, nu văzură că se apropie un bătrân, cu căciula plesnită într-o parte, căutând ceva:

— Oameni buni, n-aţi văzut cumva un urs?

Dorondoc îi răspunse că a văzut, dar acum, dumnealui, moş Martin, doarme, la umbră, în pat boieresc.

— Oameni buni, nu mă luaţi în râs! E-un urs dresat, cuminte.

— Şi deştept! Îi sări în ajutor un băieţaş ca de opt-nouă ani, cu ochi mari, negri, vioi, îndrăzneţi. El e toată averea lui moş Dănilă, cu el îşi câştigă pâinea. Şi mă-nzilesc şi eu pe lângă el.

— Da? Şugui Calapăr. Atunci află, măi prichindelule, că moş Martin al vostru a mâncat o oală de miere şi-acu hodineşte, în iatac, drept ca un boier. Uite-aşa, tablibaşa…

— Nu vă bateţi joc de noi! Se rugă bătrânul. Spuneţi drept: aţi văzut un urs ori…

— Cum mă vezi şi cum te văd!

— Ori l-aţi ucis, pentru blană…?! Se temu băieţaşul.

— Calapăr, du-l să-şi vadă ursul şi să-l ia, ceru Moţoc. Nici un ursar nu poate crede că ursul lui doarme-n conac boieresc.

— Ba eu cred! Sări băieţaşul; că-i urs de neam mare, ales.

— Dac-o fi dat de ceva băuturi, s-o fi îmbătat colo, ursăreşte.

— Nu!… Că nu-i beţiv! Îl apără, cu îndrăzneală, băiatul. E cuminte! Şi, intrând în conac, scoase ursul şi-l predă stăpânului. Moş Dănilă să nu-şi creadă ochilor, de bucurie. Măria lui Pătraşcu îl întrebă unde stă, iar ursarul povesti că umblă prin iarmaroace; băieţaşul şi ursul joacă, iar oamenii îi răsplătesc cu câte un gologan.

— Eu abia mai pot duce bâta şi abia mai pot sufla în fluier, ca să joace Martin. Noroc că băieţaşul ista, Iliuţă, iubeşte ursul şi nu mă părăseşte. Hai, Iliuţă tată, în târg la Piteşti.

Şi pe când ursarul prindea ursul în lanţ, îşi lua rămas-bun şi pornea la drum, Voichiţa se uita zăpăcită la această nouă batjocură a conacului, în care stăpânul sta legat de-un stâlp, iar din iatac ieşea un urs somnoros. Tropotul unui cal o trezi parcă dintr-un vis urât

— Vine Român Grue! Vesti Tudor Moţoc zis Dorondoc.

— Aha! Se oţărî Voichiţa. Cu calul în spume, parcă ştia ce-l aşteaptă.

— Păi, că după domnia ta a zdrobit calul şi domnia ta, lemn! Îi vorbi Măria, cu mânie. Nici că-ţi pasă de inima luL.

Grue se bucură văzând-o pe Voichiţa; o întrebă pe unde-a venit

— Pe drum! Răspunse cu ifos şi furie. De azi, să nu-mi mai aţii calea!

— Nici ca să te apăr? Că umblă o ceată de tătari ca-n ţara lui Lobodă.

— N-am nevoie de apărarea ta! Cum ai îndrăznit să-mi batjocoreşti părintele? Veneticule!… Nelegiuitule…!

— Mai domol, jupâniţă, cu ocara! Se încruntă Grue.

— Cum ţi-ai îngăduit să te-atingi de un boier? Şi încă de tatăl meu?

— Pentru că se lăcomeşte la pământul moşnenilor. Nu vrea să ţină seamă nici de dreptate, nici de omenie. Îşi însuşeşte, cu de-a sila şi avuţia şi slobozenia noastră.

— Asta o s-o lămurim noi, altă dată. Deocamdată, dezleagă-l pe tata, fără zăbavă! Îţi poruncesc!

Grue îi răspunse cu mâhnire că nu poate călca voinţa satului. Jupân Neagu îl învinui însă, din nou, ca pe un aţâţător al ţăranilor împotriva lui; şi tot el este cel care a dat ideea să-l ungă cu miere.

— Ba să fim drepţi, boierule, ideea ungerii este a mea, se rosti Calapăr; dar pilda, cum am mai spus, am luat-o de la domnia ta: aşa l-ai chinuit pe Pârvu din Obidiţi, ca un tiran fără inimă.

— Român Grue, te rog, dă-i drumul!

— Înţelege-mă, Voichiţa, nici nu bănui cât mă doare că nu-ţi pot împlini ruga: nu pot călca porunca satului.

— Aşa?! Se înfurie fata. Să piei din faţa mea, în cele patru vânturi! Să nu te mai văd cât oi trăi!… Să-ţi uit şi numele, nelegiuitule!

Calapăr îi potrivi, la repezeală, două proverbe, de-ale lui:

— Ieri te uitai la el ca la un cireş copt, azi îl sudui cât opt şi ce mi-i drag fuge de mine, iar urâtul calea-mi ţine.

Mişcând greu capul şi gemând de înţepeneală, Toma Neagu stărui iară ca Voichiţa să nu-şi mai răcească gura degeaba:

— Pleacă, pleacă odată, dacă vrei să scapi cu viaţă…

— Te rog şi eu, jupâniţă: adăposteşte-te cât mai repede.

— Plec numai împreună cu tata! Aş fi o laşă, dacă…

— Îmi pun obrazul pentru el, în faţa satului, numai dacă jură că nu mai ia pământul cu japca. Juri, jupân Neagu?

Boierul clătină din cap: „Nu!”

Dar deodată din vale s-auziră tropote vijelioase de cai, ca un vânt rău. Pustiitor; apoi, strigăte înspăimântate: „Tătarii!… Dau tătarii!… Urcă spre conac… Fugiţi…!”.

— Voichiţa, fugi! Gemu deznădăjduit boier Neagu. Pe mine or să mă slobozească, dar pe tine…

— Te rog şi eu, Voichiţa! O apucă Grue de mână. Repede, pe cal!… Şi luând-o în braţe, o aruncă în şa, îi puse frâul în mână şi bătu cu palma crupa calului: Galop, Roaiba!

— Încotro? Întrebă fata, cu spaimă şi zăpăceală.

— La moară! Porunci Grue. Şi, de-acolo, în pădure.

La câteva minute după plecarea Voichiţei, ceata de tătari se năpusti pe poarta mare şi înconjură conacul.

— La arme, fraţilor! Porunci Grue. Fetelor şi voi ceilalţi ascundeţi-vă! Ori luptaţi cu ghioage, furci, topoare…

În câteva minute, peste două sute de tătari înconjurară pe Roman Grue şi prietenii lui, ca şi pe cei vreo zece-cincisprezece săteni adunaţi în jurul lor. Înainte de a începe bătălia, conducătorul lor se înălţă în şa şi glăsui:

— Eu sunt Ischir, căpetenie de stol. Stăpânul meu Gazi-Ghirai m-a trimis să ridic un singur om: pe jupân Toma Neagu. Unde-i?

— Aici!… Striga Toma Neagu, cu glas subţiat de frică şi ameţeală.

— Ce mai boier, gol, legat de stâlp şi batjocorit…

— El e, adeveri Calapăr, deşi nu prea seamănă; l-au înţepat nişte muşte, l-a lins un urs şi s-a mai luat spoiala de boier.

— Atunci, dezlegaţi-l de la stâlp şi legaţi-l pe cal.

— De ce?… De ce să mă lege? A fost vorba numai să mă scoateţi de aici, din funii… Vai şi-amar!

Auzind asemenea vorbă, novăceştenii se înfuriară:

— Nemaipomenit! El i-a chemat…!

— V-am venit de hac, tâlharilor! Se arăta Toma Neagu răzbunat, pe când doi tătari tăiau funia, cu iataganele.

— Te-ntreci cu şaga, jupân Neagu! Suspină Român Grue.

Văzând că boierul se împotriveşte a urca pe calul adus în grabă, căpetenia tătară se răsti:

— N-ai înţeles? Am poruncă să te duc legat în faţa măritului Gâzi Ghirai. Legaţi-l! Mai repede…!

— Dar nu se poate!… Se zbătea boierul. Cum? Cu ce drept? Novăceştenii îl blagosloviră cu oarecare părere de rău:

— Tătari ai vrut, de tătari ai parte…!

Nimeni nu văzuse pe unde şi când Voichiţa s-a întors în curtea conacului; părea foarte stăpână pe sine şi hotărâtă să-şi apere părintele, pe care acum tătarii îl urcau, legat, în şa. Grăi dojenitor:

— Tată, tată, ce ispravă ai făcut?! În ce nenorocire te-ai vârât? Auzindu-i glasul şi văzând-o călare, între Grue şi prietenii lui, Ischir holbă ochii şi rânji, ca lupul la mieluţă:

— Frumoasă!… Da, da, foarte frumoasă. Cum te cheamă ochioaso? Că-mi placi…

Făcând câţiva paşi înainte, Român Grue se îndârji, înfruntându-l:

— Tătare, lasă fata în pace! Nu te-apropia de ea că…

— E… nevasta ta?

— E fiica mea, Voichiţa, strigă Toma Neagu.

— Cât se poate de bine!… La cortul măritului Gâzi Ghirai cu ei!

După o clipă de uimire, Calapăr o compătimi:

— Ei, jupâniţo, ai dat în laţul întins de tatăl dumitale…

Foarte încântat, nepăsător la strigătele şi protestele lui Toma Neagu, Ischir porunci s-o lege şi pe dânsa, acolo în şa:

— Nu putem lăsa neocrotită o comoară ca asta! Râse tătarul.

— Spuneai că măritul Gâzi Ghirai te-a trimis să ridici un singur om…

— Ei, şi? Nu-mi dai voie să-mi placă o fată frumoasă? Îl zeflemisi Ischir pe Român Grue.

Şi pc când tătarii se grăbeau s-o lege, iar Voichiţa lovea cu cravaşa, punea pinteni, strângea frâul, Grue sări la luptă, doborând cu pumnii un nogai şi. Luându-l de piept pe celălalt, strigă:

— Lăsaţi fata în pace! De nu, dau cu sabia…!

— Zău? Se-nchiorcoşi Ischir. Cine eşti, mă, de cutezi să-mi baţi oamenii?

— Sunt Român Grue Grozovanul! Şi sabia românului se şi încrucişa cu iataganul căpeteniei tătare. Calapăr şi Dorondoc se îngrijorau:

— Suntem doar câţiva, ei sute!… Grue, stăpâneşte-te!

— Nici mort n-o las pe Voichiţa!

Şi luptând cu putere şi iuţeală, aşa cum luptase acolo, în Tătaria, răni trei nogai.

— Tare valahul! Dar eu n-am venit aici să mă bat… Îşi răsuci armăsarul şi grăi împăciuitor: Eu mi-am luat prada. Plec!

Dar pe când Dorondoc deschidea gura să-l firitisească pe Grue pentru îndrăzneala lui, Ischir strigă, ascuţit, din gât, semnal:

— Hu-u! Abu-Becr!… Şi, dintr-o latură s-auzi un vâjâit, un şuier ca de şarpe şi Român Grue se trezi prins în arcan, ca-ntr-un cerc de foc. Scrâşni:

— Aaah, tâlharilor!…

Totodată şi mijlocul Voichiţei fu învăluit cu latul, doborând-o de pe cal. Pentru că şi alţi tătari pregăteau laţurile, toţi cei aflaţi în ograda conacului se răspândiră şi se ascunseră, ca potârnichile.

Calapăr îl dojeni pe Român Grue, cu mare durere:

— Prietene, te-ai dat rob de hatârul dragostei!

— Şi al omeniei, Ioane!… Dar am mai fost rob la tătari… Voichiţa se zbătea cu deznădejde, blestemând:

— Mai bine sugrumată, cu arcanul, decât roabă!

— Nu te mai zbate, porumbiţo, că-ţi strici frumuseţea şi preţul, rânji tătarul. Umblaţi cu băgare de seamă, câinilor, că-i fiinţă gingaşă şi nepreţuită! Strigă la ai lui.

Lui Dorondoc i se făcu milă şi, cu durere, observa cât de curajoasă, de dârză şi de frumoasă era Voichiţa. Totodată se gândea la amărăciunea din mima lui Grue: „Pentru lăcomia lui Toma Neagu, iaca, o aşteaptă robia sau moartea şi pe fata asta, nevinovată”…

— Voichiţa, Voichiţa, vai şi-amar… se Rigui şi jupân Neagu; că nu m-ai ascultat, să fi fugit…!

— Nu te mai crămălui, boierule, îl mustră Grue. Dumneata eşti vinovatul cel mare… Mă strângi, călăule, parc-aş fi de lemn. Dacă mă schilodeşti, nimeni nu mă cumpără! Cui îi trebuie rob olog ori slut? Deşi laţul mă suguşă, tot jur că atât cât voi trăi, voi apăra pe cel slab, pe cel nedreptăţit, pe cel sărac, pe cel rob… Apoi vorbi cu glas de rugă: Tătarule, lasă-l pe jupân Toma Neagu, să se îmbrace, după rang! L-am batjocorit prea mult…

— N-am nevoie de ajutorul tău! Ţâfni boierul. Vezi-ţi de-ale tale…

— Ha! Pufni în râs Ischir. Tu îmi porunceşti mie, tu rob cetluit în funii?

— Dramul de omenie din tine îţi porunceşte, tătarule.

Ischir mârâi ceva în limba lui, apoi porunci să-l ducă pe boier în conac, spele şi să se îmbrace ca lumea. Voichiţa se întreba cu mirare:

— Ce fel de om eşti tu, Grue?

— Ca toţi oamenii de omenie, Voichiţa.

— Mi se pare c-am greşit-o rău de tot… Suspină, privindu-şi funia care îi încolăcea trupul.

— Învaţă, jupâniţă: cine sapă groapa altuia… O mustră Calapăr. Dacă nu cumva ajungi cadână în cine ştie ce harem, să ştii că ura când se dezleagă, în multe greşeli ne bagă.

Când din conac coborî Toma Neagu, îmbrăcat cum se cuvine, tătarii îl urcară pe cal şi-i legară din nou mâinile, iar Ischir porunci plecarea. Un tătar întrebă:

— Fără să prădăm conacul?

— Fără! Strigă Ischir. Am luat tot ce-i mai de preţ: boierul şi mai ales fata. Averile-or să vină după dânşii şi-or să rămână în corturile noastre, dacă măritul Gâzi Ghirai va porunci.

Din ascunzişul lor, fetele începură a-l boci pe Grue, cu glas tot mai tare. Voichiţa se răsuci spre Calapăr şi Dorondoc, care priveau trişti, de lângă cerdacul conacului şi grăi, cu îndârjire:

— Oameni buni, daţi şfară în ţară că făgăduiesc, cu jurământ, să iau de bărbat pe cel care mă va scăpa din cumpăna şi nenorocirea asta, fie cu bani, fie prin iscusinţă, fie prin luptă.

— Ehei! Râse Ischir, nimeni nu te mai scoate din mâinile lui Gâzi Ghirai, prea măritul. A lui eşti, frumoaso!… La drum!

Grue făcu semn de rămas bun, adăugind:

— Fraţilor, am vrut să v-ajut întru apărarea dreptăţii. Am avut gând bun; dar n-am avut noroc să-l împlinesc cum se cuvine.

— Gândul tău pe unde-aleargă, Român Grue, nu-i voinic să-l petreacă şi nici pasăre să-l întreacă, îl lăudă Calapăr, în felul lui. Şi nu uita că în asta cu atâţia asupritori, bine-i să ştim: cât suntem nicovală să priv And devenim ciocan să lovim: dacă vrem să biruim. Mim, ia” LU1.

Da Calapărule, dar acum suntem… Nicovala. Şi ca să scap din robie ă trebuie să mai fiu odată Grozovanul, tare ca un leu şi pe Lăstun să-l xa.1*^ am lângă mine.

_Da, prietene, dar dacă pielea de leu se rupe, cârpeşte-o, cu blană de vulpe Altfel, am dârlobârlobrezit-o rău de tot.

Şi Moţoc Dorondoc ar fi vrut să spună ceva prietenesc: „Grue, frate; cât ai vrut tu să fii lângă Voichiţa! Şi iată-vă, alături, pe calea robiei”.

Aşa, căpetenia tătară i-a capturat pe cei trei: Voichiţa, Toma Neagu şi Român Grue: legaţi în funii, urcaţi pe cai şi porniţi spre tabăra lui Gâzi Ghirai. Bărbaţii din Novăceşti au lăsat frunţile în jos, muţi; prea le părea rău după Grue şi chiar după Voichiţa, ca să se poată bucura că boierul şi stăpânul căzuse rob, aşa cum şi-o făcuse singur, cu mâna lui. Femeile plân-geau şi blăstămau; miloase şi filotime, le părea rău chiar şi după jupân Neagu.

Apunea soarele, vestind o seară de primăvară încântătoare şi o noapte încă mai vrăjită. Numai că Voichiţa, Toma Neagu şi Român Grue nu se puteau bucura de darurile şi frumuseţea firii. Din puzderia de stele, ei nu, vedeau decât brâul lat şi scânteietor din mijlocul cerului, care se cheamă Calea Robilor. N-aveau cui se plânge: întâi pentru că, în bună parte, răul şi-l făcuseră singuri; al doilea, pentru că vremile erau grele, iar Alexandru vodă cel Rău le făcea şi mai rele, lăsând ţara pe seama turcilor şi a tătarilor prădalnici. Ba, uneori, prada o împărţea cu acei răufăcători. De aceea toţi locuitorii aşteptau schimbarea domniei; aşteptau un bărbat care să-i ajute a se mântui din noianul de necazuri şi dureri, năpustite peste capul lor şi peste ţară.