Trandafir de la Moldova.
Era pe la sfântul Gheorghe şi iarba crescuse de-o palmă. Dar în acele volburate vremi, sărmanii români n-aveau când să se mai gândească la dânşii. Doar Toma Neagu când şi-a văzut fiica în strai ostăşesc, s-a speriat, ca acum opt ani:
— Te-mbi aci oştean? Vai şi-amar! De ce?
— Ca să merg la luptă, tată.
— Nu se poate! Tu, nevastă tânără, vai şi-amar… S-aude că prin alte părţi femeile care-au îmbrăcat straie bărbăteşti au fost arse pe jăratic. Rămâi aici, în Alba Iulia!
— Vreau să-l întâlnesc mai repede pe Grue. El nici nu ştie, săracul, c-am scăpat din prinsoarea unde m-a vârât Radu Cujbă. Mă îmbrac ostăşeşte. Şi urmez, îndeaproape, oastea măritului voievod, până mă întâlnesc cu al meu soţ.
— Ţi-i aşa de drag?
— Întrebarea domniei tale mă doare, tată. E Grue al meu şi eu a lui, Voichiţa lui… Şi-apoi acum, când poporul îl ajută pe Mihai vodă să unească ţările române, să reînvie Dacia, să lipsesc tocmai eu? Eu, care-am fost de faţă şi la Călugăreni şi la Giurgiu şi la Şelimbăr? Nu se poate!
— Bine, fata mea, fă cum te-ndeamnă inima. Cine te însoţeşte?
— Iliuţă, pajul meu.
— Hm… Mare om Mihai vodă, dacă şi din fricoşi ca mine, din femei ca tine şi din tinerei ca Iliuţă face luptători viteji.
— Dumneata mergi cu grosul oştirii, după câte ştiu. Eji vreau să trec în Moldova pe la Dorne, prin valea Bistriţei, pe unde şi Grue a primit poruncă să treacă. Pe acolo îl voi întâlni mai repede.
— Vai şi-amar, că taie te-a mai vrăjit!… Vrajă pe toată viaţa. Dar nu putea pleca fără ştirea măriei sale. O rugă pe Velica doamna să-l Înduplece pe vodă.
Mă bucur mult, Voichiţa că pleci. Păcat că nu te pot însoţi şi eu. Acă ajungi la Suceava înaintea măriei sale, urcă în cetate, pregăteşte-i o masă cu friptură gustoasă şi vin de Cotnari. Să i-o împodobeşti cu trandafiri de la Moldova. Să se simtă măria sa şi acolo, ca acasă. Aş vrea să fiu şi eu în Suceava, să-i urez: „Bine-ai venit, măria ta, în cetatea lui Ştefan vodă col Mare”, dar ai să-i spui tu astă urare în numele meu.
Plecăciune, Velica doamna! Noi două gândim şi simţim ca voievodul nostru.
Pe drumuri transilvane, păzite acum de oştenii şi oamenii voievodu-U1 Mihai, lăsând calul la pas, Voichiţa îşi tălmăci simţămintele: Măreţi şi deşi-s şi pe-aici, codrii, măi Iliuţă.
— Negrăit de frumoşi, stăpână. Fagi drepţi, ca nişte stâlpi de palate, cu bolţile în cerul albastru şi senin.
Poposiră într-un luminiş pe malul Bistriţei, adăpară caii şi ospătară friptură de căprioară, dată de pădurarul în casa căruia găzduiseră peste noapte. Îşi amintiră de vorbirea cu dânsul: „Eşti moldovean ori transilvănean?” El: „Nu, sunt român!” „Dacă nu s-a auzit de venirea oastei lui Mihai-vodă, înseamnă că i-am luat-o înainte. Mergem drept spre Suceava. Locurile mi se par aşa de cunoscute, de aproape de inimă, de parc-aş trece de la Novăceşti la Cozia”. „De ce vrei s-ajungi la Suceava înaintea măriei sale?” „Ca să împlinesc un gând al doamnei Velica, aceea care v-a fost doamnă: să-l primesc pe Mihai vodă cu masa pusă, împodobiră cu flori şi să-i spun: «Bine-ai venit, măria ta, în cetatea lui Ştefan vodă cel Mare».” Ascultând-o vorbind, ochii pădurarului se umeziră de lacrimile bucuriei.
O vreme tăcură, emoţionaţi de propriile lor gânduri şi visuri. Tresă-riră la un nechezat de cal străin. Abia se ridicaseră în picioare* când după cotul drumului se iviră doi oşteni în strai albastru ca seninul primăverii. Voichiţa îşi strigă calul, iar Iliuţă şi-l prinse pe-al lui de căpăstru, când unul din oşteni, cel mai tânăr, împodobit cu fireturi aurii, cu cuşmă în trei colţuri, cu pană de struţ, cu mustăcioară galbenă, porunci cu glas puternic, bărbătesc, hotărât:
— Staţi!
— Să fugim! Şopti Voichiţa, sărind în şa.
— N-aţi auzit? Ori oştenii valahului Mihai ştiu doar să fugă?
— Dacă m-ai cunoscut că-s oştean de-al lui Mihai vodă, vorbi Voi chita, îngroşând glasul, spune-mi, rogu-te, domnia ta cine eşti?
— Oştean polon! Il apăr pe Ieremia vodă şi pe Sigismund craiul.
— Atunci suntem potrivnici.
— Deci trebuie să ne batem, voinice? HohoU străinul.
— Păi, ce pot să fac? În straie ostăşeşti, sunt ostaş ca toţi ostaş1
— Jupâniţa, şopti Iliuţă. Doar n-ai de gând să te baţi cu dânsul…
— Îl văd tânăr şi poate nu s-o pricepe prea bine la luptă. Oricum, tu fii pregătit să fugi!
— Ei, râse tânărul, ce te tot codeşti? Trage spada şi atacă!
— Poftim! Îşi făcu fata curaj şi trase sabia. Armele zăngăniră.
— Eşti cam slab, voinice! Cam slab! Ucenic, cel mult.
— Ei, cât am avut şi eu vreme să-nvăţ, zise Voichiţa, lovind. Străinul, cu mult meşteşug şi putere, îi prinse sabia şi i-o arunca la zece paşi:
— Ai văzut?… Mai vrei să lupţi?
— Da! Se rosti cu încăpăţânată hotărâre.
— Iablonski, adă-i sabia!… Poftim, începe.
Şi săbiile se ciocniră iar. Străinul o cerceta cu privirea, zâmbind şi parând orice lovitură:
— Îţi şade bine când te-nfurii şi ataci curajos, dar nu cunoşti lupta…
Până la trei îţi zbor iar sabia. Una! Pac-pac!… Două! Pac-pac!… Trei! Pac! Ai văzut?
— M-ai învins, suspină fata, uitându-se după sabia aruncată hăt, departe.
— Aş putea să te omor, dar mi-i milă de tinereţea ta…
— Nici dumneata nu arăţi mai… Bătrân.
— Te iau prizonier; poate aflu ceva despre oastea valahului războinic.
— Nu ştiu nimic despre oastea vreunui valah războinic, fără numai ce mi-a spus un pădurar, aseară: seamănă oastea lui Mihai vodă cu vân-tul cel mare, care bate la sfârşitul iernii, din Garpaţi, încălzind văzduhul şi topind nămeţii, ajutând iarba să încolţească, poienile să înverzească, inimile să simtă primăvara, înflorind.
— Mda… Frumos! Asta arată că nu eşti chiar ostaş de rând. Ia-blonski, leagă-l!
— Îndată, pan polcovnic… Şi pajul?
— Iliuţă, fă cum ţi-am spus! Strigă Voichiţa, cu glasul ei, femeiesc. Flăcăoaşul zvâcni în galop. Pan colonel vru să poruncească slujitorului să-l prindă, dar dându-şi seama că nu-l mai poate ajunge, îl lăsă în pace. Voichiţa se bucură şi căută să-i câştige bunăvoinţa:
— Polcovnic? Aşa de tânăr?
— De ce nu? Râse el vesel. Am regimentul meu^ Iablonski, urcă prizonierul pe cal.
Slujitorul aduse calul şi o săltă în şa, mirându-se cât era de uşurică. Mirarea se preschimbă în uimire când, căzându-i cuşma, cosiţele-i se revărsară pe umeri ca o apă lucitoare.
— Eşti… Femeie? Ha-ha-ha!
— Precum aţi zis, pan polcovnic… Femeie!
' Şi, pe deasupra şi frumoasă! Îşi mlădie glasul, curtenitor. Da! Încuviinţă slujitorul, precum aţi zis, pan polcovnic, frumoasă… Trebuia să-mi dau seama! Ochi mari, chip gingaş, trup mlădios… Unde mi-au fost minţile?
Precum aţi zis, pan polcovnic, unde v-au fost minţile? „~ Poate de-aceea m-am şi purtat ca un nobil ce sunt, eu polcovnicul lslau Orinski, conte de Sandomir. Şi dumneata? J. „~” Voichiţa, soţia căpitanului Român Grue Grozovanul, din oastea Ul Mihai vodă. Eu, cum vezi, oştean de rând.
— Prea bine, pana… Voichiţa; dar acum ce să fac cu domnia ta?
— Să-mi dai drumul din legătură, să plec întru împlinirea poruncii.
— Ce… Poruncă?
— Să culeg un trandafir de la Moldova.
— Îţi baţi joc de mine?
— Cum mi-aş îngădui? Aşa am poruncă: să pun un trandafir moldovenesc pe masă, să-l aibă Mihai vodă, sub ochi, când o intra în cetatea Sucevei şi s-o aşeza la cina biruinţei.
— Mă uimeşti, pana Voichiţa Român! Şi sunt gata a-ţi împlini toate dorinţele, afară de aceea de-a te lăsa să pleci.
— Altă dorinţă nu mai am!
— Eşti prizonieră de război, aşa că te duc în tabăra polonă.
— Mai bine mă ucideai în luptă!
— A, nu! Aş fi fost cel mai mare nelegiuit, chiar numai dacă ţi-aş fi ştirbit frumuseţea cu o zgârietură.
— Se vede că am avut noroc dând peste un nobil cavaler ca domnia ta.
— Aşa suntem noi, polonezii: cavaleri!
— Nici eu nu sunt fricoasă; dacă eram, acum mă aflam în conacul din Novăceşti şi coseam la gherghef, suspinând, cu leşin, după vreun oştean plecat la luptă.
— Dar ştii, pana, că se-ntâmplă uneori ca stăpânul să ajungă prizonierul prizonierei? După ce-l batem pe valahul războinic şi ne întoarcem în Sandomir…
— O, pan Orinski! Aş muri dacă n-aş mai auzi murmurul râurilor din ţara mea şi freamătul codrilor mei. Dar ascultându-te, mi se pare că mă aflu într-un măreţ palat al neamului Orinski. Păcat că legăturile de la mână îmi amintesc că şi în palate-i destulă sălbăticie şi cruzime.
— Ştii ce, pana Voichiţa, ai auzit de Cetatea Neamţ?
— Cum să nu? Într-o jumătate de zi aş fi fost acolo.
— Cetatea nu poate fi cucerită, de aceea doamna Elisabeta Movilă şi-a adăpostit acolo o parte din averi. Şi dacă vrei te adăpostesc şi pe domnia ta în acel loc, până s-or linişti vremurile.
— Da? Până în cinci zile oastea lui Mihai vodă ajunge aici.
— O, nu, pana Voichiţa!… Ieremia Movilă e sprijinit de noi, de oastea polonă, comandată chiar de pan Zamoisky, cancelarul. Pulbere vom face oastea acelui… Mălai vodă, cum îl poreclesc ungurii.
— Sunt prizoniera domniei tale şi nu vreau să te înverşunez, dar…
— Nu, vei fi adăpostită în cetate, până în ceasul când vei putea pleca fără primejdie, unde vei voi, se arătă Orinski ocrotitor.
— Bine. Mulţumesc. Să pornim!
Pe drum, călăriră alături şi vorbiră despre multe câte se întâmplă în lumea asta mare. Şi aşa au ajuns la Cetatea Neamţ.
În vremea asta, Român Grue, Calapăr şi Dorondonc zoreau din răs-t ri să ajungă oastea lui Mihai vodă, care venea pe Şiret în sus, după cea mai mare parte trecuseră munţii, pe la Oituz, iar alta peste Milcov la Focşani. Oastea zorea, zorea mereu să cadă, ca un trăsnet, asupra oştilor unite ale lui Sigismund, Ieremia şi ale cancelarului polon Ian Zamoisky. Acum, seara, se odihneau câteva clipe.
— Calapăr, mai pune nişte vreascuri pe foc, zise Dorondoc.
— Ba lăsaţi focul şi mâncaţi repede, ceru Grue. Trebuie să plecăm!
— Păi… Nu aţipim oleacă? Pic din şa de somn.
— Un ceas, nu mai mult! Îngădui Grue.
— Măi, ce zor, ce goană nebună! Se miră Calapăr.
— Să prindem duşmanul nepregătit. Nimeni nu-şi închipuie că o oaste mare ar putea trece prin ăşti munţi silhui, atât de repede şi să le cadă în spate.
— La tanc! Râse Moţoc Dorondoc.
— Furtună, fulger şi trăsnet din senin! Cum spune măria sa.
— Greul l-am trecut; de-acum încolo răzbim spre dealurile Moldovei.
— Nu dormiţi?
— Mă gândesc că somnul e pe jumătate moarte şi, la ăst gând, fuge… Auziţi, s-apropie un călăreţ… Care eşti, mă?
Toţi se cruciră când îl văzură pe Iliuţă.
— Ce cauţi aici, măi pui de lele, vânzător de acadele?
— Voichiţa! Adică jupâniţă au prins-o nişte Ieşi… %
— Spune, ştii unde au dus-o?
— Bănuiesc că la Cetatea Neamţ.
Fiufiuuu! Fluieră Dorondoc. Trebuie să cucerim cetatea, repede Şi degrab'.
O s-o cucerim; dar, deocamdată vorba ceea: hai la bâlci, să-ţi cumpăr gâlci!
Venind într-acoace, l-am întâlnit pe boier Neagu şi l-am vestit Şi pe el.
~ Eşti un flăcăiaş inimos şi de nădejde, Iliuţă… Fraţilor, ce facem? Se frământa Grue.
— Păi, ce mai întrebi? Ştii cum se zice despre drum? Dacă s-ar seu a-n picioare ar ajunge-n sfântul soare. Şi noi o să te urmăm!
_Numai că Cetatea Neamţ e cetate tare, foarte greu de cucerit. Se stolul*? I Mahomed Cuceritorul a plecat din faţa ei înfrânt. Şi noi, cu nostru, s-o cucerim? Iar până ne-ajunge din urmă oastea cea mare mai trece o vreme şi, între timp, câte nenorociri nu i se pot întâmpla Voichiţei!
— Oricum, trebuie să fim în preajma cetăţii, ca nu cumva leahul s-o ducă prizonieră în ţara lui, hotărî Român Grue. Să ne grăbim!
— Vorba cântecului: plinu-i drumul de voinici, ochii bădii nu-s aici Răsărit-a luna-n prag, nu-i aici cine mi-i drag… Îndrugă Calapăr, punând şaua pe cal, iar Iliuţă căută s-o dezvinovăţească:
— Bădiţă Grue, ştii ce poruncă de îndeplinit are jupâniţa? Să ajungă la Suceava înaintea măriei sale, să intre în cetate, cum va putea ca să-l primească pe măria sa cu masă mare şi să-i ureze: „Bine-ai venit măria ta, în casa unde a stăpânit şi Ştefan cel Mare”. Iar masa s-o împodobească, neapărat, cu flori, cu trandafiri de la Moldova, într-o ulcică smălţuită…
— Le spui împodobite, de la tine, născocituri, Iliuţă!
— Jur că nu, căpitane Român Grue! I-a poruncit Velica Doamna.
Porniră noaptea, în trap repede, spre Cetatea Neamţ. Pe drum căpitanul Grue primi, printr-un olăcar, poruncă de la Mihai vodă să se îndrepte tocmai spre acea cetate, să pună strajă, ca la Bistriţa şi Rodna.
La amiază, din deal de la Săcălăuşeşti, zăriră o cetate, sus, pe o stâncă sură. Iliuţă întrebă o femeie care punea fasole, cu cuibul, pe un ogor de la marginea drumului, dacă aceea-i cetatea Neamţ.
— Aiasta-i… Treceţi numa Ozana… Că poate tu, ţâncule, de n-ăi cuceri-o, că Momomet sultan n-o putut! Râse moldoveanca.
Privind-o de pe malul Ozanei, cetatea li se păru, în adevăr, de necucerit. Căpitanul Român Grue îşi adăposti stolul în luncă, apoi grăi, mai mult în glumă, către un bătrân localnic:
— Moşule, cum se poate intra în cetatea asta?
— Dacă aveţi scrisoare cu pecete domnească, numaidecât vi se des chid porţile.
— Mda… Şi dacă n-avem… Scrisoare?
— Ei, dară nu prea sămănaţi a oşteni de-ai lui Ieremia vodă.
— Nu prea, moşule.
— Atunci ăţi fi de-ai lui Mihai vodă?
— Ai auzit de el?
— Păi s-aude… Ori aţi trecut prin vama cucului, de nu v-a zărit nime? Se zice că nu s-a pomenit domn, de la Ştefan cel Mare, atât de vrednic ca Mihai vodă. Aduce cu Alisandru Machedonu, cel din poveste
— Dacă-i aşa, spune: se află multă oaste în cetate?
— Cata-i de trebuinţă. Mai mult plăieşi de-aici, de-ai noştri sub po runca pârcălabului Mihu. A venit amu şi-un pâlc de Ieşi, când or auzit că Mihai vodă s-o pornit ca vijelia într-acoace.
Şi plăieşii stau tot timpul în cetate?
— Straja, da; ceilalţi coboară în satele lor, de peste Ozana, de la Humuleşti până la Filioara. S-adună numai la ceas de primejdie. Când trebuie să stea în cetate, ca amu, vin nevestele ori câte-un copchilandru cu demâncare, cu schimburi şi cu câte-o veste de prin ţară.
— Moşule, vrei să ne-ajuţi cu ceva?
— Dacă mi-i cu putinţă…
— Acum, uite, asfinţeşte soarele. Până mâine în zori, trebuie să scoatem o nevastă răpită de nişte Ieşi din cetate.
— Să cercăm, adic'lea să chibzuim.
Şi hotărâră: cu numele de Gheorghieş, chipurile nepotul plăieşului Toader a Smarandei, Iliuţă să pătrundă în cetate cu o frânghioară la el. Iar la noapte să lege un capăt de un crenel, iar pe celălalt să-l arunce peste zid, în partea dinspre Ozana. Să nu-l simtă straja.
Isprava asta, primejdioasă, îl ispitea pe flăcăoaş:
— Pentru jupâniţă şi pentru floarea de pe masa măriei sale!
— Mă urc eu, hotărî Grue, s-o cobor tot pe frânghie.
— Să nu ameţească. Înălţimea-i foarte mare! În adevăr, Iliuţă a pătruns repede în Cetate.
Dar Voichiţa n-a aflat că Român Grue ajunsese lângă cetate şi plănuia cum s-o salveze. Sta de vorbă cu pârcălabul Mihu, om înalt, cu ochi mici, cu bărbie prelungă, cu nas întors în plisc peste un petecuţ de mustăcioară. Nu prea înţelegea el ce-i cu fata asta îmbrăcată oştean, ajunsă prizoniera contelui Orinski şi care zicea că-i soţia căpitanului Român Grue, din straja lui Mihai vodă.
— Cred că ştii, întrebă Voichiţa, că voievodul Mihai a unit Transilvania cu Ţara Românească, iar acum va să le unească şi cu Moldova? Ştii şi te bucuri: o singură ţară a tuturor românilor, ţară mare şi puternică, în stare a se scutura de stăpânirea otomană.
Care român nu doreşte asta?
Atunci, deschideţi poarta cetăţii, să intre ostaşii lui Mihai vodă. ' O să facem aşa cum ne porunceşte cugetul şi inima.
— Atunci pot nădăjdui că…
— Pe domnia ta, jupâniţă, contele Orinski te-a adus aici să te adăposti- °ri să mă înveţi ce trebuie să fac? Sau să mă tragi de limbă?
— N-am vrut să te supăr, pârcălabe; doresc însă a şti ce-ţi va porunci niI» a, când oştenii lui Mihai vodă vor apărea ici, la Ozana?
— Numai să apară, c-or afla şi gândurile noastre. N-avea grijă mata.
Talie ^tunci' te ros ajută-mă să ajung la oastea măriei sale. Va fi bă-mare, mulţi răniţi. Şi eu ştiu să oblojesc, ca un vraci.
Fără multă vorbă, pârcălabul îi dădu un cal bun, o scoase pe drumul de taină din pădure, să nu afle contele Orinski, şi-i ură noroc:
— Din Oglinzi o iei şi pe fiica mea Zorica. Şi ea ştie obloji răni…
În acest timp, Român Grue, Calapăr şi Iliuţă aşteptau la poalele cetăţii dinspre Ozana. Apoi, cu stolul adăpostit în zăvoi, au pornit spre cetate.
— Ne-apropiem dară, aşa să privim la dânsa, ce mândră-i, că de luat, până-i hăul şi pârăul, îşi dădu cu părerea Mitru.
— O luăm! Îl încredinţa Român Grue. Trebuie!
— Cum zice românul: dacă n-ăi sări, nă-i sorbi, dacă n-ăi lucra, n-ăi mânca.
Când ajunseră în dreptul cetăţii, Calapăr îl întrebă pe Român Grue:
— Căpitane, nu ne-am apropiat prea mult de ziduri? Ei au tunuri şi bombarde; noi, doar săgeţi. Ne fac chisăliţă!
— Noi avem inimi de frate! Şi strigă tare, cu mâinile pâlnie: Pârcă-labe Mihu şi voi, plăieşi! Ostaşii lui Mihai vodă vă cer să deschideţi porţile!
— Cetatea noastră n-a deschis porţile nici unui neprieten! Răspunse străjerul de pe ziduri.
— Noi vă suntem prieteni şi fraţi; vă rugăm, deschideţi!
— Pârcălabe Mihu, un stol de oşteni de-ai lui Mihai vodă cer intrare în cetate. Ce facem? Aprindem bombardele ori coborâm podurile?
După câteva minute, pârcălabul urcă pe zid şi întrebă:
— Voi sunteţi cei care aţi biruit la Călugăreni?
— Noi suntem!
— Voi sunteţi cei care, aliaţi cu moldovenii şi cu transilvănenii, l-aţi înfrânt de istov pe Sinan paşa la Giurgiu?
— Noi! A fost grea despărţirea de prietenii şi de caii căzuţi pe câmpul de bătălie.
— Ah, de când v-aştept, fraţilor!… Străjeri, nălţaţi steag alb! Portari, coborâţi podurile!… Bombardieri, sloboziţi salvă de sărbătoare!
Urcaţi pe podul de luptă plăieşii îşi puseră cuşmele în vârful suliţelor şi strigară urare de bun-venit făcând semne de prietenie, dând glas din bucium şi slobozind din piepturi urale, întru slava lui Mihai vodă.
Intrând în cetate, stolul lui Român Grue se îmbrăţişa cu plăieşii. Căpitanul spuse că şi el este român moldovean, din satul Costişa de pe Bistriţa.
— A, tu eşti Grue Grozovanul, care umblă pribeag, pentru că hanul tătar a cerut lui vodă să-ţi taie capul?!
Se îmbrăţişară din nou, mai cu căldură, iar plăieşii izbucniră în urale şi sloboziră buciumări de slavă şi sărbătorească bucurie.
— E, căpitane Român Grue, dacă ştiam că vii pe-aici mai ţineam pe Voichiţa, nevastă-ta. Am ajutat-o să plece după oastea voievodului Mihai.
— După dânsa m-am abătut pe-aici… Mulţumesc că ai ajutat-o. Încă un motiv să grăbesc spre oastea măriei sale.
Pârcălabul îl înştiinţa că spre Iaşi s-adună multă oaste polonă, cu Ie-remia vodă şi cu lefegiii craiului Sigismund.
— Da, prietene; rămân aici, în cetate, cinci oşteni. Ceilalţi spre Iaşi.
— Nu înainte de a fi băut împreună, frăţioare, câte o ulcică de Cotnar!
— Păi că de la asta nu ne-om da înapoi.
După multe peripeţii, Voichiţa a ajuns la oştirea voievodului, şi-a întâlnit părintele, a povestit măriei sale întâmplările de la Cetatea Neamţ, adăugind:
— Sunt încredinţată că Român Grue, căpitanul, îl va îndupleca pe Mihu pârcălabul să închine cetatea măriei tale, fără luptă.
I-a fost dat Voichiţei să fie faţă şi la repedea bătălie de la Verbia, unde soţul ei a intrat iarăşi în luptă şi a ajutat, cu stolul lui, la spulberarea împotrivitorilor până la hotar, la Hotin.
Împreună cu Zorica şi cu câteva fete din satul vecin, Voichiţa a ajutat răniţii. Măria sa i-a mulţumit că n-a lipsit nici de aici şi i-a dăruit un stilet cu mănunchi aurit şi lamă subţire:
— Să-l porţi totdeauna cu tine.
De la Verbia, Voichiţa s-a îndreptat, în grabă, spre Suceava.
La poarta cetăţii, multă omenire: bărbaţi, femei, copii, îmbrăcaţi de sărbătoare, cu flori şi ramuri de stejar în mâini, preoţi în odăjdii şi cu prapuri, în dangăte de zeci de clopote, cu lăutari şi buciumaşi, cu cân-tări de bucurie l-au primit pe Mihai vodă, făptuitorul unirii tuturor românilor.
Printre cei care-l întâmpinau se afla şi Iliuţă, ajuns singur în Suceava. Veni lângă Voichiţa, şoptindu-i:
— Jupâniţă, am alergat, să crape calul, până l-am găsit pe căpitanul Român Grue. Aşa că am sosit prea târziu, aici în Suceava. Iar moldovencele ne-au luat-o înainte: au împodobit cetatea cu flori şi cetină de brad, iar pe masă au aşezat, pentru măria sa, trei buchete de trandafiri, în vase mari de porţelan alb, cu înflorituri albastre şi aurii.
— Să ne bucurăm, Iliuţă! E încă un semn că toţi gândim şi simţim la fel. Adică şi fraţii români din Moldova doresc să-l aibe pe Mihai voda domn al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi a toată Ţara Moldovei…
La Suceava, Grue şi ai lui, intrară iară în straja voievodului. De aici au mers, odată cu măria sa, la Alba Iulia. Voichiţa a călătorit întovăra-|» sită de Iliuţă. Şi aşa, Grue şi soţia lui, au fost împreună şi au trăit ma abcdefghijklmnopqrstuvwxyzşţăîâ'I rele fapt al încoronării lui Mihai Viteazul, ca domn al tuturor românii* mare sărbătoare, pentru toţi cei care şi-au primejduit viaţa întru finirea ei, nici că se putea închipui.
La acea înaltă şi obştească sărbătoare, ca şi la Suceava, Voichiţa a fost. Ceje mai frumoase femei din noua curte a voievodului unificator Bucuria sufletească a victoriei a fost aşa de mare, de adâncă, de fer-ecătoare, încât nu putea fi cuprinsă şi tălmăcită în cuvinte. Drept aceea a dat glas buciumelor, trâmbiţelor, surlelor, să zică înalte cântări de slavă pentru cei care au făptuit-o. Căci libertatea se cântă cu glas înalt până la cer, iar dragostea se murmură în şoaptă dulce, ca pentru inimă.
Deşi amândouă şi dragostea şi libertatea, sunt trebuitoare, calde şi luminoase ca soarele.
SFÂRŞIT
