„Oftează, Român Grue”…

Mergeau călări pe un drum printre dealuri rotunde, acoperite de brumă deasă, ca o poleială cu argint, trosnind mărunt sub copite. Opriră caii la pas, iar Calapăr vorbi:

— Uite, fraţilor, unul care nu leagă tei de curmei şi două vorbe de temei, o secătură, un nimic, câte năcazuri ne poate face. Din pricina lui n-am putut să ne bucurăm nici de biruinţă, nici de minunea intrării în Alba Iulia. Un netrebnic aruncă o piatră în baltă şi zece înţelepţi nu-s în stare s-o scoată. Şi n-a răpit-o din dragoste, ci din răzbunare, ori din” setea de a face rău. Prosteasca sete de a face rău, la nesfârşit.

— E spinul ivit în cărare, pe neaşteptate, socoti Calapăr. De-l găsim îl terminăm.

— Numai de-l vom prinde. Tu, căpitane Grue, nu zici nimic?

— Nu: sunt prea cătrănit. Vorbeşti de… Ori eu am plecat s-o aflu pe Voichiţa, nu pe…

— Ai dreptate. Dar bănuim că acolo unde Mitru şi Galda l-au văzut pe Cujbă-drujbâ ăsta, trebuie să fie şi Voichiţa.

— Greşeala-i a noastră, Calapăr: l-am socotit un nărod şi el e mai viclean decât noi. Şi, după câte a aflat Velica doamna, îl ţin ascuns nemeşii potrivnici stăpânirii măriei sale lui Mihai vodă. Se poate s-o fi închis pe Voichiţa în vreo mânăstire, iar pe mişel să-l trimită la Ţarigrad, sol al boierilor trădători, care-l vor domn pe Mihnea Turcitul.

— Ce ne mai zoleşte nevolnicul ăsta…

Pe la prânz au ajuns la marginea satului Homorod. Îi călăuzea Mitru din Cetea. Strecurându-se printre locuitori, aflară că, în adevăr, Radu Cujbă era aici, că umblă îmbrăcat neguţător. Îl pândiră două zile şi două nopţi. În a treia zi, îl descoperiră într-o trăsură; îl siliră, cu sabia la tâmplă, să oprească trăsura. Cel dintâi Calapăr îl întrebă:

— Unde-i Voichiţa, ticălosule?

— Sunt boier şi nu îngădui…

Naiba să te bată, c-un băţ de corn, iar eu să-ţi torn în cap până-i dă-n boală, că eşti bun de spânzurat, de-un copac uscat.

Se bizuia el pe ceva, pentru că începu o târguială, cu mărturisiri:

— N-am iubit-o niciodată! Am vrut doar să am o nevastă frumoasă şi să pun mina pe averea lui Toma Neagu. Iar acum vreau să mă răzbun pe tine, că ţi-ai bătut joc de mine, de-atâtea ori. Şi-acum îţi spun unde-i ascunsă, numai dacă-mi dobândeşti iertarea de la Mihai vodă, de la naşu-tu: iertarea şi dregătoria de comis.

— Ah!… Nu se mai putu stăpâni Grue şi, dintr-o lovitură, îi reteză nasul. Na!… Nemernicule!

— Aaah!… Valeu!… Urlă Radu Cujbă, de durere şi de groază.

— Grue! Îl opri Calapăr. Nu-i lua viaţa, că altfel nu aflăm unde-i Voichiţa.

Sufocat de sângele ce-i curgea ca din ţeava, bolborosi:

— Spun nu… Numai în faţa lui Mihai vodă…

— Hai la Alba Iulia! Porunci Grue.

Ajunseră pe înserate şi cerură grabnică intrare la măria sa; văzân-du-l pe Radu Cujbă cu capul înfăşurat în cârpe şi aflând că-i scurtat de nas, zise:

— Trebuia să-i tăiaţi nasul cu cap cu tot. Spune unde-ai ascuns-o, mişelule?!

— Spun dacă dobândesc iertare şi rang în sfatul măriei tale.

— Spune tu, Calapăr, ce fel de neguţător e Radu Cujbă?

— Neguţător urcat în droşcă, să vândă piei de cloşcă, neguţător tâhui de cloşti fără pui.

— Auzi, Radu Cujbă? Spui ori te dau pe mâna călăului?

— În genunchi Vă rog: viaţa şi o dregătorie, cât de mică.

— Ce zici, căpitane Român Grue?

— Dă-l pe mâna călăului, măria ta! Pe Voichiţa o găsim noi…

— E în seama unor prieteni credincioşi, vorbi învinuitul, între rugă şi ameninţare şi ne-am înţeles s-o omoare, îndată ce află că eu… Nu mai trăiesc.

— Mda… Făcu vodă îndurerat şi plictisit. Să ne mai gândim. În temniţă! Mă întristează mult necazurile tale, căpitane Român Grue.

— Şi eu sunt mâhnit, foarte mâhnit, că-ţi fac griji şi-ţi răpesc timpul cu nenorocirile mele. Măria ta.

— Grue, pe Voichiţa, fina noastră, o găsim noi, căci tu trebuie să pleci, chiar acum, cu prietenii tăi, să-l ajuţi pe banul Mihalcea să facă rânduială în cetăţile Cluj şi Bistriţa.

— La poruncă, măria ta! Voichiţa nu mi-ar ierta şovăiala în îm plinirea poruncilor măriei tale, poruncile ţării.

— Drum bun, căpitane! Şi izbândă. Las-o pe Voichiţa în grija me~ hotărî voievodul şi trimise s-o poftească pe Velica doamna.

Când sosi o întrebă de sănătate, de ceea ce cred nemeşii cei mari despre stăpânirea românească. Ascultă, primi sfaturi şi o rugă să-l ajute:

— Am intrat într-un viespar şi trebuie să mă apăr.

— Sunt aici, măria ta, să-ţi fiu ajutor în orice clipă. Nemeşii ţi-au jurat credinţă; dar, pe sub ascuns caută să-l aducă iar pe Sigismund Bathory.

Voievodul mulţumi cu glasul lui cald şi prietenos. Iar doamna urmă:

— Dacă nu mă chemai, Mihai, veneam să te-nştiinţez că acel Radu Cujbă a ascuns-o pe Voichiţa în castelul din Păuniş al neamului Komis.

— Hm! Tocmai despre asta voiam să-ţi vorbesc. L-am trimis pe căpitanul Român Grue la Cluj şi i-am făgăduit că mă îngrijesc eu de soarta Voichiţei. Trebuie s-o salvăm cât mai repede. Trimit un pâlc de oaste s-o scoată din castel.

— Îngăduie-mi să-ţi spun că, dacă trimiţi oaste, măria ta, îl învrăjbeşti pe Gaspar Komis. Şi, deocamdată, ai nevoie de dânsul.

— Ai tu un alt mijloc?

— Dă-mi voie să folosesc ţăranii mei din Cetea.

— M-ai scuti de-o grijă, Velica doamna!

Român Grue, Calapăr şi Dorondoc, acum în slujba banului Mihalcea, au avut bună izbândă la Cluj. Orăşenii au recunoscut, de bună voie, stă-pânirea lui Mihai vodă. După asta au pornit, cu un pâlc de oaste, la Bistriţa. Admirau Transilvania, cu sate frumoase, locuite de români voinici şi vrednici.

Opriră la un rateş din Beclean, să se odihnească şi să adape caii. Grue se întinse pe un butuc, lângă fântână.

— O să-ţi fie frig: burniţează rece, căpitane.

— Eh, măcar de-aş muri!… Oftă el.

— Oftează, Grue, că omul dacă n-ar ofta, foarte s-ar învenina, ci oftând pe la fereşti, te mai răcoreşti. Mai ales că ist chin şi suspin, valeu mamă! Voichiţa se cheamă.

— Au venit, Calapărule, şase olăcari de la măria sa şi nici o veste.

— Bine că l-am prins pe Radu Cujbă, duhul răului.

— Dă-l naibii! N-am vrut să-l sluţesc… Dar în furia mea…

După ce punem rânduială la Bistriţa, scotocim casă cu casă şi castel cu castel, pân-om găsi-o, vorbi Dorondoc, foarte încredinţat că aşa vor face.

„Bine, prieteni… Dar… Parcă s-aude tropot de cai… Sări în picioare şi iscodi cu privirea lungul drumului:

Un pâlc de oşteni străini… Oprindu-i, aflară că erau lefegii în slujba lui Sigismund Bathory, veniţi să ia în stăpânire cetatea Bistriţa.

— Pe cai! Porunci căpitanul. La luptă! Şi începu harţagul. Văzându-se întâmpinaţi cu arme, lefegiii făcură cale-ntoarsă, după câteva lovituri de spadă. Cercetând pe cei trei prizonieri, aflară că fostul crai Sigismund Bathory, aciuat în Moldova, sub ocrotirea polonilor şi a lui Ieremia Movilă, strânge oaste mare, să năvălească asupra Transilvaniei. Român Grue îl vesti pe voievod printr-un olăcar şi grăbi întărirea cetăţilor Bistriţa şi Rodna.

Aceea a fost şi ziua când oamenii Velicăi au scos-o pe Voichiţa din castelul de la Păuniş. Slobodă veni la Alba Iulia să mulţumească măriei sale că a scăpat-o din captivitate.

— Velica doamna te-a scos, Voichiţa.

— Era şi timpul. Castelul este loc de întâlnire între uneltitori. Împotriva măriei tale.

— Vicleanul! Pe faţă jură şi pe sub ascuns unelteşte.

— Nemeşii zic că, în orice clipă, poţi ridica ţăranii români împotriva lor, să-i măture din Transilvania ca pe nişte gunoaie. Şi-atunci s-au înţeles să-l pună crai iară pe Sigismund. Chiar fratele lui Gaspar Komis s-a dus, pe furiş, în Moldova, să tocmească lucrurile… Domnul Ieremia Movilă din Suceava, vorbeau nemeşii între ei, ar fi tocmit ucigaşi, care să te otrăvească, măria ta.

— E vândut osmanlâilor, zise Velica. Iar pe Ştefan Răzvan l-a ucis cu sprijinul polonilor.

Stroe Buzescu intră şi înştiinţa pe voievod că un olăcar din Bistriţa, trimis de căpitanul Român Grue, a adus vestea despre o ceată de peste o sută de lefegii, în slujba lui Sigismund Bathory cu care nevoit a fost să se bată. Venea să pună stăpânire pe acea cetate, să fie pază pe drumul de pătrundere a oştirii ungaro-moldo-polone în Transilvania. Totul e gata: aşteaptă doar primăvara.

— Deci, din trei locuri, aceleaşi veşti.

— Le iau înainte! Alipind şi Moldova, voi fi puternic: domn în Dacia rediviva! Şi voi putea să-l înfrunt, oricând, pe sultan şi să menţin independenţa.

— Acesta-i visul tău, Mihai, de când te ştiu; o ţară românească pe întinsul Daciei străvechi.

— Stroe, la întâi mai pornim!

— Bine: iscăleşte porunca de strângere a oştirii.

— O aveai scrisă, gata?

— De mult, măria ta! Unirea cu Moldova e firească şi absolut trebuitoare. Cuvine-se a fi săvârşită, fără zăbavă.

— Bine, stolnice Stroe! Iscălesc…:„pohta ce-am pohtit hotarul Ardealului, Moldova şi Ţara Românească… Io Mihail voievod”.