Homer – Iliada

MĂRUL DE AUR.

Povestea spune că odinioară, în Grecia străveche, pe culmile înnourate ale muntelui Olimp, sălăşluiau zeii nemuritori, feriţi de iscoditoarele priviri omeneşti. Acolo, în palatul de cleştar al lui Jupiter-Zeus, mai-marele între zei, s-a pornit într-o seară o petrecere cum n-a mai fost. Zeii toţi s-au adunat în sala măreaţă a palatului, ci numai pe Discordia, pe zeiţa vrajbei, pe buclucaşa Eris, nu s-a gândit nimeni s-o poftească.

Dar cruda zeiţă a aflat la vreme de petrecerea zeiască şi s-a răzbunat cumplit. Şi iată cum: în toiul petrecerii, ea deschise cu trăsnet uşile de aramă ale palatului străveziu, se opri în prag şi privi îndelung, batjocoritoare, asupra zeilor fără de griji. Unii dănţuiau, alţii cântau sau râdeau în hohote. Văzând-o împietrită în uşă, fioroasă cum era, cu şerpi în păr şi cu panglici însângerate pe frunte, zeii îngheţară de spaimă, cât erau ei de mândri şi de puternici. Ştiau doar că au mâniat-o, şi acum se aşteptau la crunta ei răzbunare.

Minune însă! De astă dată, zeiţa vrajbei nu se clinti din uşă, oricât o îmbie prea-măritul Jupiter cu rugăminţi de iertare. Ea scoase din sân un măr de aur, îl ridică în văzul tuturora, apoi îl aruncă în mijlocul dănţuitoarelor, strigând: „Celei mai frumoase dintre voi!” Şi fără să mai rostească o vorbă, Eris-Discordia se duse în treburile ei – şi dusă fu.

Dar cine ar putea crede că mânia ei s-a mistuit aşa de lesne? Vai, cum se leagă întâmplările lumii una cu alta! Dintr-o vorbă dulce, o mare năpastă căzu pe capul zeilor, dar mai cu seamă pe bieţii oameni, cu nimic vinovaţi de jignirea adusă crudei zeiţe. Eris plecase, dar zeii îşi pierduseră voia bună, dansurile încetară, muzica se stinse, hohotele amuţiră. Presimţirea primejdiei nu-i mai părăsi după aceea pe zei. Până şi frumoasele zeiţe nu mai cutezară să ceară mărul pentru a se făli cu frumuseţea lor.

Trecură zile, poate şi săptămâni, iar mărul nu fu dat nimănui! Dar într-o bună zi se înfăţişă lui Jupiter fiica sa Venus-Afrodita, frumoasa între frumoase, zeiţă a dragostei şi frumuseţii, născută din spumele mării. Venus ceru tatălui ei ceresc mărul de aur, socotind că nimeni nu poate fi mai frumoasă decât ea. Tatălui atotputernic i se lumină chipul de zâmbet, văzând pe fiica sa iubită, şi nu lipsi mult să-i întindă mărul. Dar atunci sosi valvârtej Palas-Atena-Minerva, frumoasa zeiţă a înţelepciunii. Minerva ceru şi ea mărul de aur.

Jupiter, cu inima împărţită între două fiice atât de dragi, şovăi îndelung şi păstră tăcere. Dar după ele se ivi, cu înfăţişare semeaţă, frumoasa Hera-Junona, soţia cicălitoare şi geloasă a lui Jupiter-Zeus. El nu mai ştiu ce să spună. Era frumoasă Venus, dar nici celelalte nu erau mai prejos.

— Dragele mele, zise el până la urmă, de ce să vă judec eu pe voi? Nu ar fi mai bine oare să cerem părerea altui zeu, care să nu aibă de judecat o soţie şi două fiice, tot atât de frumoase şi de dragi inimii sale? Şi Jupiter îşi îndreptă privirile către zeii de faţă, întrebându-i: „Cine dintre voi vrea să fie judecător?”

Zeii coborâră privirile în pământ şi, unul câte unul, se risipiră în palat. Ştiau ei ce înseamnă să se pună rău cu zeiţele cele mari, şi mai ales cu Hera-Junona!

— Iată, zeii nu vor să vă judece, zise Jupiter. Căutaţi mai bine un om pământean care s-o facă!

Zeiţele se învoiră şi porniră în zbor să caute un om. Venus-Afrodita îl găsi cea dintâi. Era un ciobănaş frumos, cu ochi albaştri şi plete bălaie, pe care ea, când călătorea dincolo de mare pe ţărmurile Troiei, îl vedea adesea trecând cu albele sale oiţe. Îl chema Alexandru-Paris şi era al doilea dintre cei cincizeci de copii ai Hecubei şi ai bătrânului Priam, regele Troiei. Şi era tânărul Paris un arcaş neîntrecut. Şi era vestit prin curajul cu care întâmpina fiarele la vânătoare. Duşmanii Troiei se temeau, de el. Fecioarele troience îl pierdeau din ochi şi-l urmăreau în visurile lor de tinereţe. Zeiţa Venus-Afrodita ieşi în calea mândrului arcaş, în toată strălucirea ei zeiască. Ci, viteazul Paris nu se înfricoşă; el ridică ochii cutezători şi întâlni privirile zeiţei, care-i vorbi astfel:

— Prea-frumosule arcaş, nu socoteşti oare că ţi-a venit şi ţie odată vremea să mai părăseşti codrii şi turmele? Nu ai simţit niciodată bătând în pieptul tău o inimă dornică de iubire? Vai, dacă ai fi văzut vreodată pe fiica lui Jupiter şi a Ledei, pe Elena cea născută dintr-un ou, şi care trăieşte acum la curtea lui Menelaos, regele Spartei! Nici poveştile străbune nu pomenesc vreo zână frumoasă ca ea. Dacă vrei s-o asemuieşti cu cineva, apoi numai cu zeiţa frumuseţii îi poţi afla asemănare.

— Vai, gemu Paris, dacă ar fi frumoasă ca tine, cum aş iubi-o! Dar de ce să mă îmboldeşti cu un simţământ care niciodată nu va găsi împlinire?

— Spune-mi doar, frumosule ciobănaş, dacă te îmbie gândul s-o vezi măcar o dată pe fiica Ledei! Ceea ce va urma îţi va arăta cât de mare este puterea mea şi a fiului meu. Cine nu ştie că micuţul meu Eros-Cupidon e în stare să-l ţintească şi pe tatăl nostru ceresc cu săgeţile vrăjite ale iubirii? Te voi face fericit, viteazule arcaş. Cea mai frumoasă femeie va fi a ta. Dar mai întâi te rog să-mi împlineşti o rugăminte. Iată! Minerva, Junona şi eu căutăm un judecător care să hotărască cine este mai frumoasă dintre noi. Celei mai frumoase, el va dărui mărul de aur pe care Jupiter îl ţine acum în păstrare. Şi pentru ca judecata să fie mai nepărtinitoare, tatăl nostru ceresc a poruncit ca un om muritor să judece între noi, iar nu un zeu. Iată ce glorie nemuritoare te aşteaptă, frumosule Paris! Vei fi judecătorul zeilor. Nici un om nu a primit până acum atâta cinstire de la noi.

— Voi îndeplini rugămintea ta, zeiţă, răspunse arcaşul.

Şi aşa s-a întâmplat că Paris cel frumos urcă într-o zi către împărăţia lui Jupiter, pe muntele Ida, împreună cu Hermes-Mercur, trimisul lui Jupiter şi curier al zeilor. Judecând între cele trei zeiţe, Paris n-a stat prea mult la gânduri, ci a întins Venerei mărul, zicându-i:

— Tu eşti cea mai frumoasă!

Venus luă triumfătoare mărul din mâna tânărului judecător, dar cele două zeiţe înfrânte îşi ascunseră durerea în tăcere adâncă. Cum se va stinge focul din inima lor? Junona şi făcu în gândul ei jurământ de răzbunare împotriva nesocotitului muritor. Ea jură să se răzbune pe toţi ai lui şi pe frumoasa Troie. Cenuşă să se aleagă de cetatea scăldată în aur! Doar nu zadarnic a visat mama Hecuba – când a purces grea cu Paris – că i s-a aprins o flacără mistuitoare în pântece. Şi nu zadarnic, după naştere, tatăl Priam, vestit de zei, a lepădat pe copil în codri, unde a fost alăptat de o ursoaică. Acestea toate erau semne rele la troieni, iar Junona nu voia să-i scape prilejul.

Şi nu avu prea mult de aşteptat mânioasa Junona, că Venus-Afrodita, nebănuind ce mocnea în inima ei, o ajută fără de voie. Ea întâmpină într-o seară pe ciobănaşul Paris, tocmai când el se întorcea cu oile la Troia, cântând voios ca de obicei. Poate că flăcăul cugeta în sinea lui la Elena şi la norocul făgăduit de zeiţă. Ea îl opri şi-i grăi astfel:

— Nu te-am uitat, frumosule ciobănaş. Am venit să-ţi plătesc binele pe care mi l-ai făcut. Spune-mi, oare mai cugeţi la frumoasa Elena cea născută dintr-un ou, fiica lui Jupiter şi a Ledei?

Şi tânărul îi răspunse:

— Zi şi noapte îmi răsună în urechi vorbele tale, frumoasă zeiţă. Sfătuieşte-mă, deci, ce trebuie să fac spre a ajunge la ea.

Şi-i răspunse Afrodita:

— Iată ce vei face! Cum ajungi acasă deseară, du-te la tatăl Priam şi-l roagă să-ţi pregătească o corabie poleită cu aur! Ia cu tine o mână de oameni tineri, apoi întinde pânzele şi călătoreşte la Sparta! Nu uita că Menelaos e prieten cu tatăl tău şi du-i veste de la dânsul ca să te primească ca pe un frate! Eu te voi urmări şi te voi ajuta pas cu pas.

Corabia fu gata, iar tânărul Paris plecă îndată la Sparta, în regatul lui Menelaos. Cum ajunse acolo, Menelaos îl întâmpină ca pe un frate, apoi plecă în călătorie, lăsând pe oaspete în casă. Iar când Paris trebui să se înfăţişeze Elenei, Afrodita ceru ajutorul fiului ei, Cupidon-Amor. Acesta coborî în palatul lui Menelaos cu arcul şi săgeţile sale fermecate, care strecurau în inimi otrava binecuvântată a iubirii. Abia ridică ochii frumoasa Elena asupra feciorului lui Priam, când Cupidon-Eros, zeul copilaş, făcu să alunece din arcu-i săgeata lină, drept în inima ei. Din clipa aceea, Elena fu cuprinsă de o dragoste mistuitoare pentru oaspetele soţului. Săgeata micului zeu îi zdrobise orice împotrivire. Inima ei clocotea de arşiţa neiertătoare.

Dar şăgalnicul zeu atinse din treacăt, cu săgeata-i vrăjită, chiar pe tânărul Paris. Acesta, îndrăgostit de frumoasa Elena, uită de prietenia tatălui său cu Menelaos, uită până la urmă de sine însuşi. El nu mai cugetă la alta, decât cum să răpească pe femeia iubită. Dar mai presus de dragostea lor, există o lege pe care ei nu o pot călca. Elena este soţia lui Menelaos şi nu-l poate părăsi ca să se cunune cu Paris. Junona-Hera, zeiţă a nunţii, era singura care putea face şi desface căsniciile între oameni şi chiar între zei.

Junona, ştiind aceasta, o întâmpină pe Afrodita şi-i vorbi cu prefăcută dragoste:

— Bine te mai pricepi, şireato, să înlănţui pe muritori, mai ales când mergi mână-n mână cu fiul tău nebiruit! Dar de ce n-ai venit din prima clipă să-mi mărturiseşti necazul tău? Credeai, poate, că mie nu-mi surâde căsnicia pe care vrei s-o legi? Dimpotrivă, perechea pe care o îndrăgeşti e potrivită. Hai, deci, să împlinim amândouă ceea ce tu singură ai început! Să ducem la Troia, în cetatea dragă ţie, pe Elena, cea mai frumoasă femeie, împreună cu cel mai chipeş dintre fiii lui Priam! Eu voi dezlega-o de căsnicia cu Menelaos şi o voi cununa în lege cu Paris cel frumos.

Venus-Afrodita căzu repede la învoială. Şi astfel, după sfatul zeiţelor, peste noapte Paris răpi pe frumoasa Elena cu averile ei din casa lui Menelaos şi fugi cu ea peste mare până la Troia. Aici ei aşezară un nou cămin cu temei la curtea lui Priam, cu învoirea zeilor.

De-acum se dă pe faţă gândul Junonei. Ea îşi aduse aminte că mai demult, când Elena era o copiliţă de numai doisprezece ani, ajunsese vestită în lumea întreagă pentru frumuseţea ei şi că regele Tezeu, întemeietorul Atenei, o furase de la casa părintească. Abia târziu, când fraţii ei, gemenii Castor şi Polux, crescuseră mai mari, au adus-o cu greu acasă. După aceea au venit cei mai slăviţi eroi ai vremii s-o peţească, iar printre ei erau şi Agamemnon, fratele lui Menelaos, şi chiar viteazul Achile. Era şi isteţul Ulise, cel îndrăgit de Minerva, zeiţa înţelepciunii. Între peţitori s-a născut o mare vrajbă, şi ei erau aproape să se bată. Atunci înţeleptul Ulise, sfătuit de Minerva, a vorbit astfel peţitorilor:

— Viteji din toate colţurile lumii! Să nu ne certăm pentru o femeie, oricât este ea de frumoasă, dacă ea nu voieşte să meargă în casa nici unuia dintre noi! Iar dacă cineva o să izbutească s-o ieie cu şiretenie sau cu puterea, atunci mă gândesc cu groază ce războaie se vor dezlănţui în bietele noastre cetăţi. De aceea socot că e mai bine ca alegerea soţului ei s-o facă însăşi Elena. Apoi, să ne legăm cu jurământ pe viitor! Dacă cineva va cuteza să o răpească pe Elena din casa soţului, atunci noi cu toţii, cu armatele noastre, să ne ridicăm laolaltă ca să-l pedepsim. Elena să fie astfel adusă din nou în casa soţului ei.

Peţitorii l-au ascultat pe Ulise, iar Elena a ales pe Menelaos. Alegerea ei a fost chezăşuită de toţi eroii greci.

Junona hotărî acum să le aducă aminte tuturora legătura pe care au făcut-o la nunta Elenei. Ea trimise crainici zeieşti; se înfăţişă în visuri tuturor regilor Greciei şi-i îndemnă să-şi respecte cuvântul de odinioară. Ei toţi i se supuseră, ci numai viteazul Achile nu se arătă nicăieri.

Achile, fiul zeiţei Tetis şi al muritorului Peleu, era sortit să moară tânăr dacă va cunoaşte gloria. Ca să-l ferească de moarte, zeiţa Tetis îl dusese la curtea regelui Licomedes, îl îmbrăcase femeieşte şi-l pusese să toarcă lână alături cu fetele acestui rege. Numai isteţul Ulise izbuti să-l scoată la iveală. El îmbrăcă veştminte de neguţător şi intră în palatul regelui Licomedes, aducând giuvaeruri şi pânze de preţ. Printre giuvaeruri, el furişă o sabie strălucitoare. Fetele de rege luară fiecare câte un giuvaer sau pânze subţiri, dar viteazul Achile prinse îndată sabia. Ulise îl strigă pe nume, şi astfel fu descoperit vicleşugul. Achile părăsi palatul şi pe fetele regelui Licomedes şi, în fruntea mirmidonilor săi, porni către cetatea Troiei, pe multe şi mândre corăbii.

Dimpreună cu el se îndreptau acum către cetatea troiană, pe mii de corăbii, cei mai străluciţi dintre eroii Greciei străvechi. Printre ei se zăreau de departe viteazul Aiax telamonianul cu scutul cât un turn de cetate, Idomeneu din Creta, Diomede cel neînfricat, bătrânul Nestor neîntrecut în sfaturi, doctorul Mahaon în veşnică luptă cu moartea, căreia-i smulgea pe cei atinşi de săgeţi ascuţite ori de săbii tăioase.

Ulise cel isteţ şi prietenul său, bălanul Menelaos, erau nelipsiţi de la sfaturi şi trudă.

Dar pe deasupra tuturora, toţi regii aleseseră pe fratele lui Menelaos, pe Agamemnon, să fie rege peste regi şi să cârmuiască oştile fără de număr pe valuri duşmănoase şi în războiul troian, fiind cel mai curajos, mai cumpătat şi cu sufletul neînfrânt. Stând la prora corăbiei, îmbrăcat în armura scânteietoare, Agamemnon părea mai curând un zeu care porunceşte valurilor şi le supune.

MÂNIA LUI ACHILE.

Trecură ani de la răpirea Elenei, iar de la sosirea grecilor-ahei pe ţărmurile Troiei mai trecură nouă ani împliniţi. După atâta vreme însă, nici aheii n-au cucerit cetatea bogată a Troiei, nici troienii n-au izbutit să arunce pe ahei în mare, aprinzându-le corăbiile. Zidurile Troiei rămâneau mereu în picioare, iar grecii-ahei, ca să-şi facă rost de sclavi, de merinde şi de aur, se năpusteau adesea asupra vecinilor Troiei pe care nu-i adăposteau zidurile de piatră.

Aşa căzu în mâinile lui Agamemnon frumoasa Hriseida, fiica preotului Hriseu, slujitorul zeului Apolon-Soarele. Iar bătrânul preot cu plete albe se opri curând în faţa cortului lui Agamemnon. El sosi, mânat de dragostea părintească, cu multe şi bogate daruri, ca să-şi ceară înapoi copila de la căpetenia aheilor. El se rugă astfel:

— Agamemnon, aheu războinic, să-ţi ajute zeii ce sălăşluiesc în Olimp să răstorni cu puterea braţelor tale cetatea lui Priam! Să ajungi din nou fericit la vatra părintească! Dar ia aminte, rege mare, că noi nu-ţi suntem duşmani! Noi nu am ajutat pe troieni împotriva aheilor. Dă-mi înapoi copila dragă, pe Hriseida, în schimbul bogatelor mele danii de răscumpărare! Fie-ţi teamă de Jupiter şi de feciorul său Apolon, care aruncă raze fierbinţi din cerul înalt.

Agamemnon nu voi nici să-l audă. El înfruntă pe bătrân cu dârzenie:

— Moşnege, pleacă din faţa mea! Să nu-mi mai răsari altă dată în cale în preajma corăbiilor noastre! Ia-ţi drumul înapoi, căci altminteri zadarnică îţi va fi apărarea toiagului sfânt al zeului tău! Copila va îmbătrâni în palatele mele din Argos, departe de tine şi de ai tăi.

Bătrânul preot se întoarse acasă înspăimântat, dar el se rugă cu lacrimi în ochi de Apolon să-l răzbune. Zeul Febus-Apolon, coborând de pe culmile Olimpului cu tolba de săgeţi în spinare, întunecat la chip ca noaptea de mânie, începu să arunce asupra aheilor săgeţi otrăvite din arcul său fără de greş. În urma săgeţilor sale se întindea molima cotropitoare a ciumei.

În ziua a zecea, mai-marii oştirii aheilor s-au adunat la sfat în jurul lui Agamemnon. Achile, cel dintâi, înălţa cuvântul înaripat:

— Mă tem, ahei, că rătăcind iarăşi pe mare, vom fi sortiţi să ne întoarcem plini de ruşine în ţările noastre, dacă va fi să mai scăpăm vreunul de săgeţile otrăvite. Războiul şi ciuma şi-au încrucişat armele ca să nimicească pe greci. Hai să rugăm dară pe un prooroc sau pe un tălmaci de visuri – căci visele sunt trimise uneori de Jupiter – să ne dezvăluie taina mâniei lui Apolon. Să ştim încaltea dacă ne pedepseşte pentru uitarea vreunei făgăduieli sau jertfe sau dacă nu s-ar îndura să ne cruţe de moarte în schimbul prinoaselor ce-i vom aduce. Tu, Calchas, eşti singurul dintre noi care citeşti viitorul. Haide, Calchas, nu mai aştepta! Spune-ne, care e pricina mâniei lui Apolon? Nu te teme! Oricine ar fi vinovatul, adevărul trebuie cunoscut.

Îi răspunse Calchas:

— Mândre Achile, cel de la care vine pricina îndârjirii lui Apolon este mult mai puternic decât mine şi chiar decât tine; de aceea mă tem să vorbesc.

— Vorbeşte! strigă Achile, şi ţi-o jur că braţele mele puternice te vor apăra chiar împotriva lui Agamemnon, regele peste regi. Mâna aceasta neînvinsă va deveni scutul tău, proorocule! Nu te mai teme decât de zei!

Calchas mai prinse puţină inimă şi începu a cuvânta:

— Apolon nu ne cere prinoase, căci a primit destule. El este mâniat pe unul singur dintre noi, pe Agamemnon, care l-a supărat, izgonind pe preotul său ca pe un cerşetor. De azi înainte să nu mai zăbovim! Să ducem înapoi pe Hriseida în casa tatălui ei! Dacă nu vom trimite preotului copila cu ochii negri, Apolon va prăpădi pe ahei. Grăbiţi, dragii mei, pregătiţi darurile pe care le veţi pune în corabie!

Agamemnon se ridică îndată, cutremurat de ură. În ochi îi străluceau furiile răzbunătoare. Aruncând priviri ucigaşe lui Calchas, el îi strigă:

— Prevestitorule de rele, neîncetat ai stăruit să ne vesteşti nenorociri, şi mai cu seamă mie! Astăzi, proorocind aheilor, îi faci să creadă că Apolon îi pedepseşte numai din vina mea. Fie! Cu toate că-mi este dragă Hriseida, o voi da înapoi tatălui ei ca să mântui popoarele noastre de mânia lui Apolon. Dar gătiţi-mi în schimb o altă răsplată, ca să nu rămân eu singur despuiat de prăzile de război!

De aici se iscă o zarvă mare între Agamemnon şi Achile. În culmea mâniei, Agamemnon zise:

— Tu, Achile, pentru că ai smuls taina lui Calchas ca să mă păgubeşti pe mine, tu să rămâi păgubit în locul meu! Voi scoate din cortul tău pe tânăra Briseida, cu obrajii îmbujoraţi, care nu este cu nimic mai prejos decât fiica lui Hriseu.

Şi o iubea Achile pe fată, de s-ar fi bătut cu toţi aheii pentru ea. Văzând că Agamemnon, în nebunia lui, ţinea morţiş s-o ieie, Achile apucă mânerul sabiei şi fu gata să-l lovească. Dar atunci, din Olimp sări în mijlocul lor zeiţa Minerva, Atena cea cu ochii albaştri fulgerători. Ea îl prinse de mână ca să nu tragă spada.

— Stăpâneşte-te, îi şopti zeiţa. Junona m-a trimis şi-ţi porunceşte să fii înţelept: nu este voia destinului să moară acum Agamemnon de mâna ta. El trebuie să se întoarcă la Argos, biruitor. Pune sabia în teacă, iar dacă te va păgubi Agamemnon, până la urmă tot lui îi va părea rău, nu ţie.

Achile împinse sabia înapoi în teacă şi rosti ameninţător:

— Agamemnon, dacă tu nu-ţi dai seama de tot ce am făcut eu pentru ahei, ia din cortul meu femeia şi darurile pe care le vrei! Dar ţine minte: eu nu voi mai ieşi pe câmpul de luptă. Amar te vei căi când Hector, viteazul fiu al lui Priam, vă va împinge până la corăbii, cărora le va da foc!

Bătrânul Nestor, cel mai înţelept dintre regi, încercă să-i împace, grăind:

— Agamemnon, oricare o fi rangul tău printre greci, nu căuta să iei cu sila lui Achile darurile dobândite pentru vitejia lui! Şi tu, Achile, nu te împotrivi împăratului nostru, al tuturora! Dacă tu eşti viteaz şi ai o zeiţă de mamă, el e şi mai puternic, domnind peste atâtea noroade. Agamemnon, nici tu nu-ţi pierde cumpătul! Ştii bine că Achile este pentru ahei un meterez neclintit pe câmpul de bătaie.

Zadarnice sfaturi! Mintea lui Agamemnon rămânea întunecată. La spargerea adunării, el trimise pe Hriseida cu o corabie la tatăl ei şi ridică altarul cu jertfe lui Apolon; dar mână şi doi oşteni la cortul lui Achile ca să-i ia fata. Achile îşi ţinu cuvântul; el nu-i împiedică s-o ia, dar după plecarea Briseidei se trânti la pământ şi începu a plânge. Apoi se ridică şi merse la ţărmul mării pline de spumă. Ţintindu-şi privirile în adâncul apei, el ridică braţele în văzduh şi chemă pe mama sa, pe zeiţa Tetis cu picioarele de argint, fiica lui Jupiter.

Zeiţa nu pregetă să se înalţe, asemeni unei umbre uşoare, din valurile albe. Ea veni lângă fiul iubit şi-i ascultă rugămintea, plângând cu el dimpreună. Ştia zeiţa că viaţa fiului ei va fi repede curmată de destin, dacă el va alege drumul gloriei. Ea ar fi dorit mai bine să-l ştie pe Achile dormind lângă corăbii, lipsit de faimă, pentru că numai astfel el se mai putea întoarce acasă. Totuşi îl întrebă:

— Cum doreşti să te răzbuni pe Agamemnon?

Achile îi răspunse fără să pregete:

— Mamă, fa ca Jupiter să potopească rău pe ahei după plecarea mea la corăbii! Să rostogolească Hector în ţărână pe cei mai de seamă luptători ai grecilor, căci numai aşa va înţelege Agamemnon că fără mine era de mult alungat de lângă zidurile Troiei!

Zeiţa Tetis, îndurerată, urcă pe culmile muntelui Olimp şi se aruncă plângând la picioarele lui Jupiter:

— Tată al meu şi al zeilor, rogu-te să porţi în suflet grija lui Achile, odraslă zeiască, nepotul tău iubit de zei! Tu ştii că el este sortit morţii vremelnice, dacă va câştiga o glorie mare pe câmpul de luptă. Cel puţin, fă ca această scurtă viaţă să strălucească de faimă! Spală umilinţa hărăzită lui de Agamemnon şi dă-le aheilor numai înfrângeri şi deznădejde, câtă vreme va lipsi Achile din fruntea vitejilor! Să înţeleagă şi Agamemnon cât preţuieşte Achile! Fă, Jupiter, să secere Hector cetele de ahei şi să mâne din urmă către corăbii pâlcurile de fugari! Numai aşa va cădea Agamemnon la picioarele fiului meu şi-l va răsplăti înzecit pentru năpasta de acum!

Jupiter înţelese atunci că, prigonind pe ahei, va răscoli mânia soţiei sale Junona, zeiţa înălţimilor albastre. Ştia el că Junona nu va privi cu ochi buni biruinţa troienilor, ba ar fi uneltit chiar împotriva sa, făcându-i multe necazuri. Dar atunci, marele zeu îşi aminti că împotriva lui se uniseră pe vremuri Junona, Minerva şi Neptun, fratele său, puternicul zeu al mărilor, hotărâţi să-l lege în lanţuri şi să-i uzurpe domnia. Zeii ceilalţi, mai mici sau mai mari, sătui de tirania lui şi dornici de schimbări adânci, se uniseră cu cei dintâi. Dar tocmai când tronul său se clătina mai tare, zeiţa Tetis l-a chemat în ajutor din fundul oceanului pe Briareu, titanul cu o sută de braţe. De teama uriaşului, zeii au lăsat pe Jupiter să domnească mai departe peste pământ şi cer.

Amintindu-şi acestea, Jupiter se înduioşă şi mângâie cu drag pletele copilei sale, căreia-i făgădui că va răzbuna pe Achile. Zică Junona ce va zice, el nu-şi va întoarce vorba. Şi ca să-şi întărească jurământul, clătină cu putere creştetul său zeiesc. Şuviţele de păr i se revărsară în valuri pe frunte, iar băierile Olimpului se cutremurară până în adânc.

Încă nu ieşi bine Tetis pe uşa din dos a palatului olimpic; Junona cea veşnic bănuitoare o şi zări; ea se înfăţişă lui Jupiter, zicându-i înciudată:

— Ce sfaturi ai cu zeii din afara Olimpului, tu, fiu al lui Cronos? De ce te fereşti de mine şi nu-mi spui tainele tale? Nu cumva ai de gând să năpăstuieşti pe ahei ca să faci pe plac fiicei tale şi fiului ei?

Jupiter îi vorbi mânios:

— De ce eşti întotdeauna împotriva mea şi cârteşti la toate hotărârile mele? Spune, îmi eşti într-adevăr duşmană, ca să te lovesc cum se lovesc duşmanii? Sau de nu, mai pune gurii frâu şi supune-te hotărârilor mele! Nu mă face să-mi ies din fire! Nu uita că-mi eşti soţie şi că astfel trebuie să fii de partea mea întotdeauna!

„Junona îngheţă de frică şi, plângând, se aşeză într-un jilţ, alături de marele-i soţ. Palatul se umplu curând de odraslele zeieşti. Era ceasul prânzului şi nemuritorii fără de griji se adunau ca să prânzească împreună, apoi să petreacă după inima lor. Cel din urmă sosi, plin de funingine, feciorul lui Jupiter şi al Junonei, Vulcan, marele meşter zeiesc. El o zări pe scumpa lui mamă plângând şi înţelese că iarăşi s-au certat părinţii săi. Şi cum ştia Vulcan de unde începe întotdeauna gâlceava, el se apropie de mama sa, o îmbrăţişă şi astfel îi grăi:

— Alungă supărarea, mamă iubită, şi te supune voinţei părintelui meu! Nu-ţi aminteşti că de mult, de mult de tot, când eram copil, am încercat şi eu să mă amestec în cearta voastră? Nu-ţi aminteşti că tata m-a apucat de un picior, mi-a făcut vânt până la bolţile cerului, apoi m-a repezit la pământ, unde mi-am frânt piciorul? Voi amândoi v-aţi mai certat şi iarăşi v-aţi împăcat, dar piciorul meu a rămas strâmb, şi nu se va mai îndrepta niciodată. Lumea ascultă întotdeauna de rânduielile tatei. Zadarnică e deci împotrivirea ta şi nici nu se cuvine ca zeii nemuritori să-şi tulbure sufletul pentru omenirea supusă pieirii!

Apoi Vulcan plecă şchiopătând să-şi ia locul obişnuit. El luă cupa de nectar, băutura zeiască, şi o trecu pe rând tuturora. De vorbele lui, de mersul lui şontâc, se înveseliră nemuritorii, uitând de cele omeneşti; iar prânzul începu şi se termină în cântecele muzelor conduse de Apolon.

Mult se chibzui Jupiter după aceea cum să potopească mai rău pe ahei ca să-l înalţe în ochii lor pe Achile cel sprinten la fugă. În sfârşit, el mână pe zeul visului lui Agamemnon ca să-l îmbie a începe războiul în zori, făgăduindu-i chiar pentru ziua aceea izbânda împotriva troienilor. Să nu-i pese că Achile a părăsit pe greci!

În faptul zorilor, când asupra aheilor răspândiţi pe câmpie plutea ca un nour farmecul sfânt al somnului, zeul Vis, prefăcut la chip ca Nestor bătrânul, şezu la căpătâiul lui Agamemnon, zicându-i:

— Cum poţi dormi în pragul biruinţei, căpitane, căruia se închină atâtea popoare? Ascultă-mă! Eu sunt trimisul lui Jupiter, care din înaltul Olimpului îţi poartă de grijă. El îţi făgăduieşte chiar astăzi o mare şi slăvită biruinţă. Vei sfărâma cetatea lui Priam fără ajutorul lui Achile. Nemuritorii din Olimp nu mai sunt răzleţiţi ca până acum, de când Junona i-a înduplecat cu rugăminţile ei. Aceasta e vrerea lui Jupiter, să vadă la apusul soarelui Troia în paragini.

Cutremurat de dulcea şi uimitoarea nălucire a visului, Agamemnon se deşteptă din somn şi chemă la sfat pe capii oştirii. Niciunul dintre sfetnicii încercaţi nu se îndoi de prevestirea mincinoasă a zeului Vis şi toţi se pregăteau de luptă.

Ca să încerce vitejia războinicilor săi, Agamemnon se ridică în mijlocul lor şi-i momi cu gândul întoarcerii acasă. Un mare învălmăşag începu şi dorul de ţară se furişă în inimile tuturora. Doar nu-şi mai văzuseră pe ai lor de nouă ani împliniţi! În gândul lor, toţi doreau sfârşitul războiului.

Dar Junona din ceruri privi cu mânie pe aheii moleşiţi. Ea nu ar fi vrut pentru nimic în lume ca Troia să scape de măcel. De aceea chemă la sine pe Minerva şi-i zise:

— Iată pentru ce ne-am zbătut noi de atâta vreme! Agamemnon, înşelat de Jupiter, vrea să-şi încarce armata pe corăbii şi să lase la Troia pe Elena şi pe toţi duşmanii săi! Du-te îndată şi ridică-te împotriva celor ce vor să înceteze războiul!

Zeiţa Minerva se prefăcu într-un fulger şi străbătu armatele ahee. Din ochii ei albaştri izvorau scântei, iar scutu-i cu o sută de ciucuri de aur şi cu chipul Gorgonei, înfiorătoarea iazmă ucisă de Perseu, se rotea înfiorător. Minerva se opri în faţa lui Ulise şi-i porunci să oprească armatele fugare. Iscusitul Ulise o ascultă şi strigă cu glas de tunet:

— Împărate Agamemnon, aheii vor să întunece gloria ta. Zadarnice le-au fost jurămintele! Priveşte-i cum plâng de dorul de casă, ca vădanele părăsite! Ruşinoasă va fi întoarcerea noastră în ţară, după nouă ani de neizbândă sub zidurile Troiei! Prieteni, opriţi-vă pe loc! Mai avem doar puţin de suferit de azi înainte. Proorocul Calchas ne-a prevestit că în al zecelea an de luptă vom şterge cetatea Troia din cartea vremurilor! Au trecut nouă ani, iar cel de al zecelea – când vom dărâma zidurile Ilionului – a şi sosit!

Oştenii părăsesc unul câte unul gândul întoarcerii acasă şi-şi aduc aminte de jurământul lor de la plecare. Ce-i aştepta la întoarcerea acasă decât ruşine şi ocară? Unde vor fi prăzile făgăduite la dărâmarea Troiei? Unde vor fi sclavele frumoase pe care aveau a le duce cu ei în Ahaia? Fiecare încuviinţă vorbele înţelepte ale lui Ulise. Nimeni nu se mai gândeşte acum la ai săi de acasă, ci numai la întoarcerea plină de glorie.

Bătrânul Nestor mustră pe cei ce voiau să-şi calce cuvântul, apoi vorbi regelui:

— O, tu, Agamemnon, ce mai aştepţi? Vino în fruntea armatei şi du-o la biruinţă! Lasă-i pe cei puţini care ar vrea să plece înapoi! Nu cu ei vei dobândi biruinţa. Dar nici ei singuri nu se vor putea întoarce acasă. Mai curând se vor întâlni pe drumuri necunoscute cu duşmanii şi-şi vor pierde viaţa fără de glorie.

Oştirile începură să roiască din nou şi să intre în rânduri. Numai mucalitul Tersit, gata dintotdeauna să mustre pe cei mari, înţepător la vorbă şi plin de curaj, nu-l mai iartă pe marele Agamemnon, şi-i strigă:

— De ce te plângi mereu, Agamemnon, fiu al lui Atreu? Nu sunt oare corturile tale burduşite de aramă? Nu ai aur şi femei frumoase, căpătate la împărţeală? Oare nu eşti tu cel din urmă la bătălie şi cel dintâi la pradă? Sau mai pofteşti şi alte daruri pentru răscumpărarea celor prinşi de mine şi de alţii? Mereu ţi-e sete de aur! Haideţi mai bine, ahei, să părăsim aici pe Atrizii netrebnici şi să ne întoarcem acasă! Să nu mai luptăm pentru femeile Atrizilor! Nu văzurăţi cum l-au ocărât şi l-au jefuit pe însuşi viteazul Achile? Dar se vede că şi Achile s-a moleşit, căci altminteri, o, Agamemnon, n-ai mai fi de mult pe lume!

Oştenii, auzindu-l, râdeau de Agamemnon. Dar Ulise, înfruntând pe Tersit, ştiu să deştepte iarăşi curajul luptătorilor.

Oştile aheene, pe rând, se depărtau de corăbii şi porneau după căpeteniile lor, spre zidurile Troiei.

Fruntaşii troieni nici ei nu mai ştiuseră ce-i somnul, în noaptea aceea; Hector, puternicul fecior al regelui Priam, cugeta în sinea lui la soarta Troiei. El se tot întreba dacă mai este nimerit să lupte păziţi de ziduri, acum după cearta căpeteniilor ahee. Iris, zeiţa curcubeului, trimisă de Jupiter, veni să-l îndemne la luptă. Ea îi vorbi:

— Aheii vor vedea acum cât sunt de slabi fără Achile! Hector, începe bătălia din zorii zilei! Jupiter îţi făgăduieşte prin mine o mare biruinţă. Cheamă-ţi vitejii şi porneşte îndată spre tabăra aheilor!

În tabăra aheilor aceeaşi însufleţire! Ca frunza şi ca nisipul mării curgeau pe câmpii armatele de şoimi, iar în fruntea tuturor, Agamemnon, gătit de sărbătoare, cu pieptul lat, cu mijlocul strâns, cu capul sus şi cu priviri de fulger în ochi, părea cel mai semeţ şi mai straşnic erou. Atât de bine-l înşelase Jupiter fulgerătorul, că el, împingându-şi armata la prăpăd, părea că o duce la nuntă!

În întâmpinarea aheilor, veneau şi troienii pe câmp, stârnind vârtejuri de colb.

Oştile amândouă se apropie pline de vrăjmăşie. Paris, feciorul regelui Priam, se ţine tot în fruntea troienilor, întărâtând pe ahei şi chemându-i la luptă. Paris era chipeş ca un zeu; el umbla înveşmântat cu o blană de leopard; pletele-i de aur se scăldau în soare; în mâini purta arcul încovoiat şi două suliţe cu vârf de aramă, ca vrednic şi măestru arcaş ce era.

Abia îl zări Menelaos cel înşelat, şi ca un lup flămând îi sări înainte. Înspăimântat la vederea lui, Paris fugi înapoi în gloată, îl văzu frate-său Hector fugind, şi cu străşnicie îl mustră:

— Nevrednice, slăvit doar pentru frumuseţea ta, războinic moleşit şi lotru de femei, vai, ce bine ar fi fost pentru sărmana Troie, dacă tu nu te năşteai! Mai bine n-ai fi văzut niciodată ziua nunţii tale, năpasta Troiei! Uite cum râd aheii de înfăţişarea ta mincinoasă! Cum ai cutezat, mişele, să răpeşti femeia unui viteaz ca Menelaos, când îţi ştiai nemernicia? Nu te-ai temut că pentru frumoasa Elena se vor înarma vecinii, fraţii şi rudele lui Menelaos? Nu ştiai cât de vestiţi sunt în fapte de arme şi în tăria braţelor? Nu bănuiai că te vor urmări până sub zidurile Troiei? Nu te-ai îndurat de soarta părinţilor noştri şi a cetăţii? Vai, ce slabi mai sunt şi troienii noştri! Cum nu s-a găsit până astăzi niciunul care să te pedepsească? Haide, dă piept cu Menelaos, ca să ştii o dată de la cine ai furat femeia!

— E dreaptă mustrarea ce-mi faci, frate al meu, răspunse Paris. Vesteşte dară pe ahei şi pe troieni că eu vroiesc să mă bat singur cu Menelaos, pentru Elena şi pentru zestrea ei! Oricine dintre noi va birui, popoarele noastre se vor bucura de sfârşitul măcelului.

Hector se şi făcu crainicul acestei vestiri, iar la auzul ei oştenii lepădară armele din mâini.

Iris, zeiţa-curcubeu, trimisă de Junona, sosi în iatacul Elenei; ea o află ţesând un veştmânt purpuriu, pe care închipuise luptele date de troieni cu grecii, pentru dânsa, izvor nesecat de dureri şi de lacrimi.

— Vino, îi strigă zeiţa, priveşte de pe zidul cetăţii minunea ce făcură grecii şi troienii! Ei stau acum rezemaţi în suliţi şi numai Menelaos se va bate cu soţul tău Paris, pentru tine şi pentru averile tale.

Vorbele zeiţei deşteptară femeii dorul de casă, de copil, de părinţi şi de soţul dintâi. Ea îmbrăcă un văl argintiu şi, urmată de sclavele sale, merse lăcrămând către zidul cetăţii. În drum, Elena întâlni pe bătrânul Priam, socrul ei, înconjurat de sfetnici bătrâni şi înţelepţi. Văzând pe frumoasa Elena, strălucitoare ca Venus, troienii şoptiră cu uimire:

— Iată femeia pentru care de ani îndelungaţi se bat grecii şi troienii! E frumoasă! Aşa or fi şi zeiţele din Olimp! Dar şi mai bine ar face Jupiter să câştige Menelaos bătălia şi să o ducă pe Elena cu sine! Căci oricât e de mândră, ea poate deveni o pacoste pentru noi şi pentru copiii noştri.

Elena şedea deoparte şi nu cuteza să se apropie. Dar bătrânul Priam îi făcu semn cu mâna, chemând-o:

— Vino, copila mea, aici lângă mine, vezi-ţi bărbatul dintâi, prietenii şi radele tale din Grecia, bucură-te de vederea lor! Doar nu eşti tu pricina atâtor dureri, ci zeii te-au făcut şi pe tine, şi pe noi ne-au făcut să suferim.

Atunci ajunseră şi solii împăcării la regele Priam. Regele purcese în mijlocul celor două oştiri şi închină jertfe plăcute zeului-Soare, Apolon.

Iată-i, acum păşesc între oşti Menelaos şi Paris, împodobiţi cu pulpare albe, cu scuturi şi cu platoşe grele, purtând pe cap coifuri cu tuiuri înalte de păr de cal. Ei trag la sorţi, şi sorţul dă lui Paris cea dintâi lovitură. Paris azvârle cu putere lancea cu vârf de aramă. Zadarnic! Arama se încovoaie pe scutul duşman. Acum e rândul lui Menelaos. Înainte de a arunca suliţa, el se roagă fierbinte de stăpânul zeilor:

— Părinte al lumii, ajută-mă să osândesc cu mâna mea pe oaspetele neruşinat, care mi-a furat femeia şi a învrăjbit popoarele noastre!

Jupiter îi călăuzi lovitura şi lancea lui străbate platoşa duşmanului care se prăbuşeşte la pământ. Menelaos repede sabia în coiful de aramă, dar zeii care aveau grijă de soarta lui Paris frâng sabia în mâna lui Menelaos. Văzând că-i scapă duşmanul, Menelaos îl apucă de tuiul coifului târându-l către ai săi.

Paris gemea, sugrumat de cureaua de sub bărbie, dar zeiţa Venus, naşa lui, tăie cureaua, nelăsând decât coiful în mâinile lui Menelaos. Înfăşurând pe mândrul Paris într-un văl subţire, zeiţa îl duse pe braţe până acasă, în patul lui. Luând înfăţişarea unei troience, zeiţa îi şterse fruntea de sânge, îi dădu rufe curate şi îl îmbărbătă. Luând apoi chipul unei sclave bătrâne, ea alergă la Elena. O găsi la turnul înalt al cetăţii.

— Vino repede, îi şopti zeiţa, a sosit bărbatul tău acasă! E aşa de frumos, de parcă nu s-ar întoarce din luptă grea. Haide, vino mai repede, o fi rănit şi are nevoie de tine!

Elena recunoscu pe zeiţa Afrodita, dar se răsti la ea:

— Nemiloaso, iarăşi vii să mă ispiteşti? Tocmai acum, când Menelaos biruitor mă va duce înapoi în ţara mea, tu vii cu momeli şi cu gânduri viclene? Dacă ţi-e drag de Paris, rămâi lângă el! Părăseşte cetatea zeilor şi-i poartă de grijă. Eu una nu mai vreau să duc viaţă cu un mişel ca dânsul. Mi-e ruşine de femeile din Troia şi de bunii troieni!

Zeiţa răspunse mâniată:

— Nerecunoscătoareo, nu mă îndârji, ca să schimb în ură dragostea pe care ţi-o port! Vrei să sfătuiesc pe troieni şi pe ahei să facă între ei o învoială din care să-ţi pierzi viaţa? Mai bine ascultă-mi porunca!

Elena, speriată, se duse acasă şi vorbi furioasă lui Paris:

— Mai bine piereai de mâna lui Menelaos, tu, care întotdeauna mi te lăudai că-l poţi înfrânge cu lancea, cu sabia, cu puterea braţelor tale! Acum de ce ai fugit de el? Du-te înapoi! Du-te şi te luptă cu viteazul Menelaos! Dar ce tot vorbesc eu? Nu te mai duce zadarnic! Nu eşti tu om să te măsori cu Menelaos!

Paris-Alexandru îi răspunse:

— Nu mă umili, femeie! Noi ne vom bate iarăşi. Într-o zi tot îl voi învinge. Dacă astăzi nu vreau să lupt, nu de moarte mă tem. Mă înspăimânt că te voi pierde pe tine. O, cât îmi eşti de dragă! Niciodată nu mi-ai fost atât de dragă! Poate nici în ziua când te-am răpit de la Troia!

Pasămite, era vraja zeiţei iubirii care-l prinsese în mrejele ei şi-l făcu să uite de Menelaos şi de legământul cu aheii.

În acest timp, Menelaos îl căuta pe câmpul de luptă. Troienii îl căutau şi ei, hotărâţi să termine războiul.

Agamemnon se ridică în fruntea oştirii şi ceru dreptul biruitorului, dar din tabăra troienilor nu se mai întoarse nici o şoaptă de răspuns; nimeni nu ştia unde e Paris.

În tinda aurită a palatului zeiesc din Olimp, ospătau laolaltă toţi nemuritorii, iar Hebe, zeiţa tinereţii, le umplea pe rând cupele de nectar. Voind să afle ce gândesc zeii de soarta muritorilor, marele Jupiter îi întrebă într-o doară:

— N-ar fi oare cu mult mai chibzuit să punem capăt pentru totdeauna războiului dimprejurul Troiei? Haideţi dar să mânăm la casele lor pe ahei şi pe Menelaos cu frumoasa Elena! Să lăsăm în sfârşit pe urmaşii lui Priam să stăpânească mai departe nestânjeniţi cetatea lor străveche!

Sfârşind cuvântul, Zeus-Jupiter privi pe Junona. Vai, cât de puţin dorea pacea Junona cea neîmpăcată! Ea izbucni împotriva lui, strigându-i:

— Ce vorbă ai grăit acum, zeu al vijeliilor? De ce ai risipit până astăzi zadarnic osteneala noastră, a zeilor, şi sângele aheilor pe care i-ai adus la Troia? Priam şi tot neamul său trebuie să piară, dacă tu vrei cu dinadinsul să mai trăieşti în bună pace cu zeii. Spune, stăpâne al zeilor, nu mi-ai făgăduit că vei arde Troia cu flăcări şi că vei trage cu plugul peste ruinele ei? De ce să nu ne înţelegem între noi? Împlineşte-mi această singură dorinţă, şi-ţi jur că niciodată nu voi mai vorbi împotriva ta în adunările zeilor.

Jupiter nu se lăsă mult rugat. El spuse Minervei:

— Du-te tu care eşti aşa de pricepută şi strică învoiala dintre troieni şi ahei!

Minerva şi zbură din vârful Olimpului înalt, pe deasupra corăbiilor aheene, în chipul unei stele căzătoare, împrăştiind o ploaie de aur. Privind-o, luptătorii, uimiţi de flacăra ei, îşi dau seama că e un trimis al zeilor nemuritori. Ei înţeleg că steaua le aduce moarte sau mântuire.

Cum atinse pământul, zeiţa luă înfăţişarea unui ostaş troian furişându-se între cele două armate. Ea vorbi uriaşului Pandaros:

— Divinule arcaş, ia-ţi îndată arcul, struneşte-l bine; apoi potriveşte-i săgeata ascuţită! Ucide pe Menelaos, care acum se află cu pieptul gol! Dacă vei nemeri în plin, vei dobândi o veşnică slavă şi mare răsplată vei primi din mâna regelui Priam!

Pandaros îşi luă arcul făurit cu meşteşug din coarnele unui ţap sălbatic şi întinse cu putere coarda. Săgeata zbură spre pieptul descoperit al lui Menelaos. L-ar fi ucis, dacă nu-l păzea Minerva îndeaproape. Ea îndepărtă săgeata de inima lui Menelaos, oprind-o în platoşă şi în brâul de aramă. Menelaos se alese cu o rană uşoară.

Amar se întristă fratele Agamemnon când îl văzu pe Menelaos însângerat şi astfel îi grăi:

— Scris a fost, iubite frate, ca învoiala mea cu troienii trădători să se încheie cu moartea ta! Dar nu-ţi va rămânea zadarnică jertfa. Mişelia troienilor va cădea ca un blestem pe capetele lor, în ziua când zidurile Ilionului se vor prăbuşi cu zgomot de trăsnet. Şi totuşi, cât sunt de nefericit, iubite frate, de pieirea ta în floarea tinereţii.

Medicul Mahaon văzu că rana lui Menelaos nu e de moarte. El trase îndată săgeata, îndepărtă platoşa, apoi desfăcu şi cureaua. Ca să nu ajungă veninul în sânge, căci săgeata era otrăvită, el suge sângele din rană şi-l scuipă. Mahaon opreşte sângele, leagă rana şi, iată, Menelaos e în picioare!

Răzbunători, aheii se năpustesc asupra troienilor. Alergând printre oşteni, Agamemnon îi ducea pe toţi la bătaie, îndemnându-i după felul fiecăruia: pe unii cu mustrarea, pe alţii cu sfatul, pe alţii cu lauda. Aiax, Ulise, Idomeneu şi Nestor bătrânul se aflau mereu unde era mai mare primejdia. Toţi zburau ca şoimii şi ca talazurile împinse de vânt, iar în fruntea tuturora era Agamemnon.

Căzură mulţi viteji, iar cei ce căutau să răpească armele morţilor fură ei înşişi culcaţi peste leşuri. Marte zeul războiului, îi aţâţă pe unii, Minerva, îi întărâtă pe alţii şi, printre gloatele în mijlocul cărora răsună mereu strigătele celor ce cad sau omoară, se amestecă cele trei zeiţe: Groaza, Fuga şi Vrajba. Fiicele negre ale infernului culeg din belşug suflete omeneşti, iar trupurile duşmanilor împăcaţi de moarte se prăbuşesc pe brazde.

Dintre toţi căpitanii ahei, Minerva alege pe Diomede, îi suflă în piept curaj neînfrânt şi-l învaţă:

— Diomede, nu te lupta decât cu oamenii, dar dacă Venus, zeiţa frumuseţii, şi Marte, războinicul nebun, se mai amestecă în luptă, loveşte-i cu lancea! Nu te teme, eu voi fi lângă tine! Apoi ea apucă de mână pe Marte şi-i spuse:

— Să nu ne amestecăm cu muritorii, ca să-l mâniem pe Jupiter împotriva noastră! Să-i lăsăm mai bine pe oameni singuri şi să privim la războiul lor ca la un joc de copii!

Marte nu pricepu şiretlicul zeiţei şi se aşeză alături de ea, privind cu nesaţ la jocul de-a războiul.

Diomede, înflăcărat de Minerva, striveşte acum rândurile troienilor. El pare un râu furtunos, revărsat peste maluri. Pandaros îl întâmpină şi-l răneşte cu săgeata-i zburătoare, dar Minerva îndată îi închide rana şi-i alină durerea. El se repede iarăşi asupra troienilor, ca o vijelie. Pandaros se uită lung la el şi nu-i vine să creadă că Diomede mai trăieşte. Întâlnind pe Enea, feciorul zeiţei Venus, Pandaros îi spune îngrijorat:

— Înţeleptule Enea, luptătorul acesta îmi pare a fi mai degrabă un zeu. Iar dacă este într-adevăr Diomede, pe care adineauri l-am izbit cu săgeata, apoi neîndoios că un zeu nevăzut îl ocroteşte. Cred că numai o soartă nemiloasă m-a făcut să desprind arcul acesta din cui. Dar dacă îmi este sortit să mor şi să nu-mi mai văd copiii şi femeia în palatele tatălui meu, voi căuta cel puţin să mor vitejeşte.

Pandaros aruncă spre Diomede lancea, pe care Minerva o suflă departe. La rândul său, Diomede loveşte din plin. Lancea sfărâmă dinţii lui Pandaros şi-i iese prin ceafa. În ploaia de săgeţi, Enea păzeşte trupul lui Pandaros, ca un leu furios care-şi apără prada. Diomede ridică de jos o piatră uriaşă, îi izbeşte scutul şi-l doboară pe Enea la pământ. Enea cade rezemat într-o mână şi ar fi fost ucis, dacă nu sărea zeiţa Venus în ajutorul feciorului ei. Diomede însă nu se sfii de zeiţă şi o împunse cu suliţa. Din mâna ei albă şi fragedă începu a ţâşni sângele ca un abur roşu. Cu un ţipăt de durere, zeiţa se trage înspăimântată înapoi, lăsând locului pe Enea. Diomede, încurajat de Minerva, îi strigă:

— Fiică a lui Jupiter, fereşte-te de lupte şi de arme! Nu ţi-i de-ajuns că duci în ispită copilele sfioase?

De data aceasta, Enea n-ar mai fi scăpat, chiar împotriva destinului, dacă n-ar fi venit degrabă zeul-Soare, Apolon, care îl smulse din învălmăşag. Zeiţa frumuseţii luă carul lui Marte şi se urcă în goană pe Olimp ca să se plângă tatălui ei ceresc. Dar Junona şi Minerva i-o luaseră înainte, răstălmăcindu-i plângerea. Părintele ceresc zâmbi şi astfel o mustră cu blândeţe pe frumoasa lui fiică:

— Copila mea, rostul tău nu e în fapte de arme! Cată mai bine să fereci pe zei şi pe oameni cu legăturile dragostei, unelte mai puternice decât armele care ucid. Cât despre război, este treaba lui Marte şi a Minervei.

Dedesubtul norilor, învălmăşagul creştea din clipă în clipă, însuşi Marte cel crâncen, năpasta războaielor, spaima omenirii, se amestecase din nou cu pământenii. El se alăturase lui Hector şi-i oţelea braţele. Nimeni nu mai era destul de puternic să li se împotrivească. Mâniate de măcelul lui Marte, Junona şi Minerva se pregătesc şi ele de luptă. Junona înhamă caii nemuritori, iar Minerva îşi leapădă vălul străveziu şi îmbracă platoşa lui Jupiter. Ea îşi acoperă pieptul cu pavăza pe care stau de veacuri Vrajba şi Puterea şi Goana neînduplecată. Junona porneşte caii şi amândouă se înfăţişează lui Jupiter.

— Stăpâne al cerului, grăieşte Junona, nu-ţi tulbură sufletul urgia dezlănţuită de Marte şi soarta războinicilor pe care-i risipeşte pe câmp? Apolon şi Venus îi stau alături în luptă, ci numai pe noi ne opreşti de a pune stavilă nebuniei sale.

Jupiter răspunse:

— Să meargă numai Minerva să-l alunge pe Marte! Ea e destul de tare ca să-l înveţe minte.

Minerva coborî între luptători, alături de Diomede, încăierându-se cu Marte şi cu Hector. Ca să n-o vadă Marte, zeiţa îşi puse pe cap coiful lui Pluton, zeul infernului. Ea apucă mâna lui Diomede cu lance cu tot şi înfipse vârful acesteia în coastele zeului. Aburi de sânge roşu năvăliră din rană. Cu un ţipăt de groază, zeul războiului fugi din faţa lui Diomede. El nu se opri decât sus în Olimp, dar tatăl ceresc îl primi cu aspre mustrări!

ANDROMACA ŞI HECTOR.

Din porunca lui Jupiter, zeii părăsiră câmpul însângerat. Dar zelul ucigător tot mai cobora din vreme-n vreme pe câmpul de bătaie, şi săgeţile celor două tabere se încrucişau în văzduh. Aiax telamonianul, stâlpul de sprijin al grecilor în luptă, se năpusteşte cel dintâi într-o falangă troiană, doborându-i căpitanii. Cei pe care-i atinge sabia sa rămân acoperiţi de vălul morţii negre.

Diomede, însufleţit de Minerva, colindă prin oştirile troiene şi aduce morţii nenumărate jertfe. Ulise şi Idomeneu şi Teucru, fratele lui Aiax, şi Nestor bătrânul împrăştie moartea în armatele troiene. Caii lui Adraste, înspăimântaţi, dau roată câmpului, fără să asculte de frâu. Împiedicându-se de un trunchi, ei sfărâmă carul şi intră în gloata de fugari îngroziţi care zburau spre cetate. Adraste, rostogolit din car, cade în faţa roţilor. Menelaos e lângă dânsul, ţinând în mână lunga sa lance. Adraste îi îmbrăţişează genunchii şi-i vorbeşte cu glas rugător:

— O, lasă-mi viaţa, fiu al lui Atreu, şi bucură-te de preţul bogat pe care-l vei primi în schimbul libertăţii mele! Palatele părintelui meu scăldate sunt în aur. Se află acolo comori pe care nici el nu le mai ştie: aramă şi aur şi fier lucrat cu mâna. Şi tata ţi le-ar aduce drept răscumpărare, de bucurie că mă aflu încă în viaţă, lângă corăbiile tale.

Rugăminţile lui Adraste înduplecară inima blândului Menelaos, care dădu poruncă alor săi să-l ducă legat la corăbii. Dar atunci se ivi pe neaşteptate Agamemnon, plin de mânie.

— Hei, Menelaos, luptător de nimic, îi strigă el, nu mai ai altă grijă decât de soarta duşmanilor noştri? Multe prilejuri de recunoştinţă ţi-au mai dat troienii când i-ai primit în casa ta! Să nu mai scape nici un troian din strânsoarea braţelor noastre! Nici copiii de la sânul mamelor! Să piară toţi fiii Ilionului şi să nu aibă parte nici de mormânt! Nici urme de trecerea lor prin lume să nu mai rămâie!

Menelaos îmbrânceşte pe Adraste, iar Agamemnon îşi împlântă sabia în trupul tânărului prăbuşit în ţărână. Apoi, proptindu-i piciorul în piept, îşi trage sabia din trupul său.

Tălmaciul viselor, Helenus, fiul lui Priam, înţelegând că toată urgia pe armia lor se trage de la inima protivnică a Minervei, ieşi în întâmpinarea lui Hector şi a lui Enea, rostindu-le vorbe înaripate:

— Voi amândoi, nădejdea armatelor noastre, ascultaţi-mi sfatul! Împingeţi mulţimea de troieni din preajma zidurilor, ca să nu se moleşească oştenii şi să cadă în braţele femeilor şi copiilor îngroziţi! După aceea, să împăcăm pe Minerva, zeiţa cu ochii albaştri! Aleargă repede, Hector, şi roagă pe mama Hecuba să meargă împreună cu doamnele cetăţii ca să ridice jertfe îmbelşugate Minervei şi să-i juruiască încă multe altele pentru ziua când Troia cea sfântă va ajunge la sfârşitul durerilor!

Fratele Hector îl ascultă şi, după ce îmbărbătă armatele, luă drumul cetăţii. Iată-l în mijlocul palatului lui Priam! De jur împrejur se vedeau pridvoare cu stâlpi şi cincizeci de iatacuri întocmite pentru cei cincizeci de feciori ai lui Priam, cu nevestele lor. Totul strălucea de aur şi de curăţenie, căci sute de mâini harnice lucrau de dimineaţă până noaptea sub porunca mamei Hecuba. Bătrâna, văzând pe fiul cel mai vrednic, îl îmbie cu vin şi odihnă, care îi lipseau de atâta vreme. Ci el nu ducea dor de vin şi hodină; el o rugă să meargă chiar în clipa aceea să jertfească pe altarul Minervei pentru mântuirea oraşului. Hecuba îşi adună pe dată curtea domnească şi purcese la templu pe deal. Dar rugăminţile ei şi fumul fripturilor fragede n-au fost pe placul zeiţei biruitoare şi nici nu i-au dobândit îndurarea.

Hector se întoarse la curtea lui Paris, pe care-l găsi rânduindu-şi armele, gata de luptă. Cum îl văzu pe fratele său, Hector îl mustră cu asprime:

— Nefericitule! Nu vezi cum mor ai noştri la zidul cetăţii? Ei mor pentru tine, ci numai tu stai deoparte şi nu le vii într-ajutor. Vino să apărăm cetatea de foc şi pieire!

Şi-i răspunse lui Hector fratele său:

— Pe drept mi-arunci mustrarea, fratele meu, dar nu am fugit de frică, ci am stat să-mi astâmpăr durerea după lovitura lui Menelaos. Aşteaptă-mă să-mi pun armura şi voi merge cu tine!

Elena vorbi şi ea:

— Bietul meu cumnat, ce bine ar fi fost la naşterea mea să mă fi aruncat cineva de pe un munte, decât să ajung unealtă de rău şi de groază! Dacă totuşi mi-a fost dat să trăiesc, aş fi fost poate mai fericită să fi avut un soţ pe care să-l mişte ruşinea şi mustrările oamenilor. Vai, soţul meu nu are un pic de curaj şi de aceea mă tem că până la urmă îşi va primi pedeapsa de la cei care au suferit de pe urma lui! Dar pofteşte, cumnate, în casă, că vei fi prea ostenit, cum te avânţi ziua toată acolo unde e primejdia mai mare. Mai răsuflă, că prea eşti trudit din pricina fratelui tău şi a nevrednicei de mine! Dat ne-a fost de zei ca şi după moarte să rămânem de ruşinea şi de ocara lumii!

Hector răspunse:

— Nu voi sunteţi de vină, ci zeii care v-au înşelat. Dar iartă-mă, cumnată, nu pot rămâne aici prea mult. Mă aşteaptă ai mei şi sunt zorit. Iar tu, Paris, vino la poarta cetăţii să luptăm împreună!

Plecând, Hector se abătu mai întâi pe acasă, căci nu-şi mai văzuse de multă vreme femeia şi copilul. Dar Andromaca, îngrijorată, luându-şi cu sine odrasla, pe Astianax, privea de pe turnul înalt al cetăţii, de lângă porţile Schee. Acolo o găsi Hector cu chipul strălucind de zâmbete şi lacrimi. Eroul o îmbrăţişă, apoi se întoarse către fiul său, pe care el îl numea Scamandru, şi, înduioşat, nu scotea o vorbă. Ci femeia, cu ochii în lacrimi, îi luă mâna şi-i vorbi:

— Prinţ nemilos cu viaţa ta, curajul tău te va pierde. N-ai milă măcar de copilul tău gingaş ori de mine, îndurerată femeie? Aheii toţi îşi vor da mâna într-o zi ca să scape de groaza ta. O, zei nemuritori, decât să se întâmple aceasta, de-o mie de ori mai bine să cobor în mormânt cu o clipă înainte! Căci altă mângâiere nu voi mai avea pe lume; partea mea nu va fi decât durerea şi zăbranicul cernit.

Dintre toţi pe care i-am îndrăgit, nimeni nu mai trăieşte. Fiorosul Achile răpi tatălui meu lumina vieţii, în ziua când pustii Teba cea cu porţi înalte. Şi chiar crudul Achile, din cuviinţă pentru acel falnic rege, îi înălţă un mormânt pe care zânele munţilor, fiicele lui Jupiter, îl înconjurară cu ulmi înalţi.

Şapte fraţi aveam în palatele părinţilor mei, iar ei coborâră cu toţii în aceeaşi zi pe valea întunecoasă a morţii. Achile, asemănător cu zeii în mersul său, îi ucise pe toţi la păşunatul liniştitelor turme. Mama, regina acelei ţări scăldate în verdeaţă, fu târâtă încoace de către învingător, dimpreună cu toată averea jefuită de la noi. Ea îşi răscumpără libertatea cu preţul unor averi nemăsurate. Totuşi, curând după aceea, neîmblânzita Diana, zeiţa lunii, o străpunse cu săgeata-i fără de greş, chiar în palatele ei.

Hector, eu am regăsit în tine pe mama, pe tata şi pe toţi fraţii mei, căci tu eşti soţul meu plin de dragoste şi duioşie. Fie-ţi milă de mine şi te opreşte colea, în faţa turnului cetăţii, dacă nu vrei să-ţi laşi femeia văduvă şi copilul orfan! Frânează-ţi oştirile în preajma smochinului sălbatic! Acolo e zidul mai lesne de sărit; acolo au venit de trei ori cei mai aprigi duşmani ai noştri: fraţii Aiax, strălucitul Idomeneu, Atrizii şi neînvinsul Diomede. De tot atâtea ori au dat ei iureş, fie din îndemnul vreunui ghicitor isteţ, fie din imboldul neînfrânatei lor sete de luptă.

— Femeie dragă, îi răspunse Hector, teama ta o împărtăşesc şi eu, şi tot atât de vie. Dar eu nu mă pot gândi, fără să mă cutremur, la dojana troienilor şi a bunelor troience, dacă aş fugi de luptă ca un mişel. Alte porunci îmi dă vechea mea bărbăţie. Eu am învăţat de mult să dispreţuiesc primejdia şi să lupt numai în fruntea troienilor, ca să păstrez gloria şi fala tatălui meu şi pe a mea.

Se pare totuşi că Ilionul e osândit să piară într-o zi, laolaltă cu Priam şi cu poporul acestui rege. Dar în acea restrişte, nu aş simţi mai vie părere de rău pentru destinul troienilor, chiar al Hecubei şi al regelui Priam, decât pentru soarta voastră: a ta şi a copilului meu. Mă gândesc numai la tine, pe care vreunul dintre căpitanii aheilor, îmbrăcat în armură scânteietoare, te va târî înlăcrimată, răpindu-ţi libertatea. Departe, în Grecia, tu vei urzi pânzele albe, ascultând de poruncile altei femei, sau vei scoate apă din fântânile Hiperiei, cu toată răzvrătirea inimii tale zdrobite de cele mai aspre nevoi.

Atunci, vreun grec, văzând lacrimile tale cum curg, ar spune: „Iată pe femeia lui Hector, care prin isprăvile sale se înălţa mai presus de cei mai de frunte viteji!” Auzindu-l ce spune, tu ai simţi cum renaşte durerea ta şi ai suspina după acel soţ, singurul care ţi-ar fi putut rupe jugul robiei. Dar mai înainte de a auzi ţipetele tale, răpită de învingător, să se îndure zeii şi să grămădească ţărână pe mormântul meu!

Astfel vorbind, eroul se apropie de fiul său şi-i întinde braţele. Copilul, văzând înfăţişarea aspră a părintelui iubit, se înspăimântă de strălucirea armelor şi de penişul ameninţător, plutind peste coif. El se strânge la sânul mamei, cu un ţipăt de groază, iar părinţii zâmbesc. Eroul îşi scoate coiful de pe cap şi-l aşază la pământ; el îşi sărată cu duioşie copilul care nu mai plânge, îl leagănă lin pe braţe şi îndreaptă către zei o rugă fierbinte:

— Nemuritori din Olimp, faceţi ca fiul meu să ajungă strălucit ca mine în cetatea troiană! Să aibă aceeaşi putere, aceeaşi îndrăzneală! Să ajungă rege în Ilion! Şi să spună lumea într-o bună zi, când îl vor vedea întorcându-şi biruitor şi încărcat de prăzile însângerate ale duşmanilor răpuşi de mâna lui: „E şi mai vrednic decât tatăl său”. Şi să tresalte inima mamei sale, la auzul acestor cuvinte care-i vor aminti de mine!

El vorbi şi culcă pe fiul său în braţele soţiei iubite, care îl lipi de sânul ei alb, privindu-l cu un zâmbet înecat de lacrimi. Priveliştea lor înduioşă pe erou.

— Femeie scumpă, vorbi el, şi-i mângâie obrajii, nu te lăsa furată de adânca durere! Crezi tu că de mă voi ascunde voi fi mai apărat de moarte? Mai mulţi mişei, fugind, mor izbiţi din spate, decât viteji care înfruntă pe duşman din faţă cu arma.

Tu du-te în casă, aşează-te iarăşi la lucru cu sârguinţă lângă sclave; caută-ţi de pânze şi de fusuri, veghează la munca femeilor! Războiul este partea bărbaţilor născuţi aici în Ilion, şi mai cu seamă e partea mea.

Eroul îşi acoperă fruntea războinică cu coiful încărcat de coame plutitoare. Gingaşa lui femeie se îndepărtează, dar se întoarce la fiecare pas şi varsă şuvoaie de lacrimi. Ajungând la palatul lui Hector, ea află pe femei adunate şi trezeşte în inimile lor mâhnirea şi jalea. Hector, în viaţă încă, e plâns în palatele sale. Ele nu se mai pot mângâia cu speranţa c-or să-l revadă.

Hector întâlni la poarta Ilionului pe fratele său Paris, nerăbdător să se bată şi să-şi arate curajul. Nespus învioră pe troieni ivirea celor doi războinici.

Minervei însă nu-i plăcu să-i vadă cum împrăştie moartea printre greci. Ea coboară în zbor năprasnic de pe culmea Olimpului lângă zidurile Troiei. Pe dată, Apolon, care păzea pe troieni, o întâmpină în zbor şi amândoi se opresc la poalele unui stejar singuratic. Fiul lui Jupiter grăieşte cel dintâi:

— Fiică a tatălui meu ceresc, de ce cobori din Olimp cu atâta furie? Ce zel războinic te înflăcărează? Vrei poate să sileşti cumpăna îndoielnică a războiului? Ştiu eu că nu ai nici o milă de troieni, dar, dacă vrei, hai să amânăm pentru altă dată împlinirea ursitei!

— Într-adevăr, doresc pieirea Troiei, îi răspunse Minerva. Şi totuşi, acelaşi gând am avut când am coborât din Olimp. Dar cum vom potoli turbarea vrăjmaşilor?

— Fii fără grijă, rosti Apolon; vom face pe neînfricatul Hector să întărâte pe vreun grec şi să se măsoare cu dânsul pe acest câmp îngrozitor. Iar grecii, cuprinşi de necaz şi plini de îndrăzneală, să îmboldească şi ei pe cei mai vrednici ca să lupte cu acest căpitan temut.

Apolon vesteşte apoi proorocului Helenus, fiul lui Priam, porunca sa. Helenus întâmpină pe Hector şi-i vorbeşte:

— Frate Hector, vrei să mă asculţi? Îndeamnă pe căpitani să înceteze lupta! Apoi cutează şi cheamă pe cei mai viteji dintre duşmanii noştri să se măsoare cu tine! Destinul nu te trimite astăzi la pieire: eu cred în vestirile pe care mi le trimite Apolon.

Hector nu aşteaptă să fie rugat. El îşi face drum printre oşteni cu lunga sa lance, împinge rândurile şi le descleştează din încăierare. Agamemnon, văzând semne de pace, lancea ridicată în sus, cheamă şi el înapoi pe grecii curajoşi. Apolon şi Minerva, cu chip de vulturi, se aşază în fagul lui Jupiter şi privesc mulţumiţi la noua lor ispravă.

Hector, între cele două armate, rosteşte răspicat:

— Troieni, şi voi, greci curajoşi! Vă voi spune ceea ce curajul îmi porunceşte să fac. În corăbiile voastre, care au biruit odinioară valurile mării, au venit aici cu voi cei mai viteji războinici. Acela dintre ei care se simte însufleţit de dorinţa de a lupta cu mine, să iasă din rânduri, să se încaiere singur cu îndrăzneţul Hector! Iată acum şi tocmeala acestei lupte, iar tu, Jupiter, fii martor jurămintelor noastre! Dacă protivnicul meu mă doboară cu fierul lăncii sale, să-mi răpească armele şi să le ducă la corăbii! Dar să dea prietenilor trupul meu, pentru ca femeile noastre să aducă rămăşiţelor mele cinstirea jalnicului rug.

Şi dacă eu câştig biruinţa asupra protivnicului meu, voi lua armele celui învins şi le voi duce în cetatea Ilionului. Le voi atârna în templul acestui zeu temut, dar voi trimite corpul său la corăbii. Aheii să-l înmormânteze şi să-i ridice un monument pe malurile largi ale mării, pentru ca neamurile viitorului să poată spune, spintecând cu vâslele talazurile negre: „Iată mormântul străvechi al unui războinic care, arătându-şi vitejia, a fost prăbuşit în ţărână de strălucitul Hector!” Astfel se va vorbi, iar gloria mea şi a lui vor fi fără de moarte.

Aheii păstrează adâncă tăcere la auzul acestor cuvinte şi se ruşinează că nu primesc lupta, fiindu-le teamă. Menelaos se ridică şi-i copleşeşte cu ocări:

— Viteji mincinoşi ce sunteţi! Femei, iar de azi înainte nevrednici de numele de grec! Ce ruşine va fi pentru noi, dacă în această clipă nu va cuteza nimeni să iasă înaintea lui Hector! Dar nu vă gândiţi oare că voi toţi vă puteţi preface în ţărână, dacă încremeniţi de groază şi vă lepădaţi de glorie? Cât despre mine, eu cutez să înfrunt pe acest potrivnic. Izbânda, cu mult mai presus de noi, se află în mâinile nemuritorilor.

Aşa grăi dânsul, şi se acoperea cu frumoasa armură. Atunci, sărmane Menelaos, ai fi pierit de braţul lui Hector, mai puternic decât tine, dacă toţi regii n-ar fi năvălit în jurul tău să te oprească şi dacă marele Agamemnon, el însuşi, prinzându-te de mâini, nu ţi-ar fi vorbit astfel:

— Tu te iei după o pornire nebună, o Menelaos, îndrăgit de Jupiter. Caută şi te stăpâneşte, oricât de greu ar veni inimii tale! Nu alerga după dorinţa zadarnică de a birui pe un erou a cărui putere este nesfârşit mai presus de a ta. În faţa lui Hector se cutremură toţi ceilalţi eroi; Achile însuşi nu-l întâlneşte fără să se înfioare, pe câmpul pe care culege laurii biruinţei. Rămâi dară, întoarce-te la prietenii tăi! Grecii vor găsi un alt protivnic pentru fiul lui Priam.

Menelaos fu înduplecat, iar prietenii săi zoreau să-l dezbrace de armură. Atunci regele Nestor se ridică în picioare în mijlocul lor:

— Zei nemuritori, zise el, ce durere va cuprinde Grecia! Mare Jupiter, Minerva şi tu Apolon, de ce nu-mi redaţi tinereţea cu care mă făleam când am doborât pe uriaşul Erevtalion, care purta în mâini o măciucă de fier? Tremurând şi cuprinşi de groază, nici un căpitan nu cuteza să se ridice împotriva uriaşului. Eu singur, cel mai tânăr din toţi, avui curajul să înfrunt pe vrăjmaş. Luptai cu el, dar Minerva îmi dădu arma victoriei. Eu doborâi atunci la picioarele mele pe uriaşul îngrozitor, al cărui trup întins pe nisip acoperea un lan întreg. Cum nu pot întineri, să am şi astăzi aceeaşi tărie? Până acum, Hector ar fi încăierat în luptă. Voi, cei mai viteji dintre greci, nu simţiţi imboldul de a alerga în întâmpinarea unui protivnic ca el?

La dojana bătrânului, se ridicară nouă războinici deodată: Agamemnon, regele regilor; temutul Diomede; Aiax; Idomeneu, dimpreună cu scutierul său; fiul strălucit al lui Evemon; Thoas, fiul lui Andremon; şi înţeleptul Ulise. Toţi ar voi să lupte cu Hector, dornici de cea mai mare glorie, şi traseră la sorţi pe cel care va lupta.

În acest timp, aheii toţi ridicau mâinile la cer, strigând:

— Părinte al nemuritorilor, alege pe Aiax ori pe Diomede ori pe Ulise, regele puternic al Itacăi, singurii care se pot măsura cu Hector!

Sorţul alese pe Aiax, care, răpit de bucurie, strigă:

— Prieteni, inima mea tresaltă, căci am credinţa că voi învinge pe Hector. Câtă vreme îmi voi îmbrăca eu armele, voi chemaţi cu glas tare cerul în ajutor! Nu ne temem de nimeni. Nu este pe lume vreun războinic atât de puternic, încât să mă facă să dau înapoi nici să mă facă să tremur.

În vremea aceasta, aheii se rugau:

— Jupiter, pe crestele muntelui Ida, zeu mare şi năprasnic, dă biruinţă feciorului lui Telamon! Sau dacă ţii cumva la Hector, dăruieşte-le amândurora o egală tărie!

Aiax îşi îmbrăcă arama scânteietoare şi porni spre troieni, asemenea înfricoşătorului Marte care aleargă să întâlnească pe războinicii daţi de Jupiter în prada Dezbinării nebune. El zâmbeşte cu un zâmbet crud şi fioros; face paşi mari, învârtind în aer lunga sa lance. Văzându-l, grecii se umplu de speranţe, dar un cutremur viu cuprinde pe vrăjmaşi; chiar în sânul lui Hector, marea sa inimă se bate mai tare; dar el nu se teme, nici nu poate da îndărăt, căci singur a chemat la întrecere pe acest potrivnic. Şi apoi, fiul lui Telamon e acum aproape. El ţine în mână un scut uriaş, asemenea unui turn, întocmit de o mână de meşter, din şapte piei întregi de taur. Pe deasupra, scutul e acoperit cu o pojghiţă groasă de aramă. Aiax ridică scutul până la piept, se propteşte în faţa lui Hector şi grăieşte ameninţător:

— Hector, în sfârşit, vei afla acum, bătându-te cu mine, ce războinici au mai rămas printre greci la plecarea lui Achile, care are în piept o inimă de leu. Cât o mai sta el culcat lângă corăbii, noi avem destui războinici vrednici a se măsura cu tine.

— Viteazule Aiax, răspunse curajosul Hector, nu căuta să-mi încerci curajul, cum ai vorbi unui copil plăpând sau unei femei! Eu am crescut în măceluri şi în primejdii; eu port scutul arzător în dreapta şi în stânga şi sunt neobosit în bătălii. Pe jos ori pe car, cu aprigii mei armăsari, eu merg la chemarea crudului Marte. Cu toate că tu eşti de temut, eu nu te voi lovi pe furiş, ci te voi izbi în faţă, dacă voi putea.

Cumpănindu-şi lancea, el o repede în scoarţa de aramă de pe scutul uriaş al lui Aiax. Lancea străbate şase piei de taur, dar cea de-a şaptea o opreşte. Marele Aiax aruncă la rândul său lancea care străbate scutul, zalele, sfâşie tunica şi ameninţă să pătrundă în coasta lui Hector; dar războinicul se îndreaptă de mijloc şi e mântuit de pierzanie. Ei scot amândoi deodată lăncile din scuturi şi năvălesc unul asupra altuia ca nişte lei flămânzi.

Hector întinde lancea şi împinge scutul duşmanului. Scutul nu se rupe, ci lancea se încovoaie. Aiax, cu lancea sa, străpunge dintr-o parte până în cealaltă scutul lui Hector, zguduind pe războinicul atât de năprasnic. Lancea scrijeleşte gâtul lui Hector şi sângele negru şiroieşte din rană, dar cutezătorul Hector nu părăseşte câmpul de luptă. El se trage câţiva paşi înapoi, apucă în mână o piatră neagră, necioplită, uriaşă, găsită pe câmp, apoi o aruncă în scutul ţeapăn al lui Aiax. Scoarţa de aramă răsună cu un vuiet grozav. Fiul lui Telamon ridică o piatră şi mai grea, o învârteşte cumpănind-o în aer, apoi aruncând-o, sfărâmă scutul lui Hector şi-i zdruncină genunchii.

Hector trântit la pământ se ţine strâns de scutul sfărâmat. Apolon îl ridică de jos şi lupta începe din nou. Cei doi luptători şi-ar mai fi dat cumplite lovituri, dacă doi crainici, slujitori ai lui Jupiter şi ai oamenilor, Ideu şi Taltibiu, nu ar fi înaintat din amândouă taberele, ridicând toiegele între cei doi luptători.

Ideu grăieşte aceste cuvinte:

— Încetaţi, dragii mei, lupta, căci Jupiter vă iubeşte deopotrivă; amândoi sunteţi plini de curaj. Iată, noaptea coboară! Opriţi-vă, ca să nu-l mâniaţi pe Marte!

Aiax răspunse:

— Spune-i feciorului lui Priam să deschidă vorba de împăcare! El ne-a chemat la întrecere, el să înceteze lupta!

Hector răspunse:

— Aiax, pentru că zeii au alăturat prevederea la curajul tău, să ne oprim. Putem înnoi şi altă dată lupta, până când destinul ne va despărţi. Iată, noaptea a sosit! Mergi la corăbii ca să se bucure grecii şi mai cu seamă prietenii! Eu voi intra în cetate ca să însufleţesc speranţa troienilor şi a troiencelor înveşmântate în văluri lungi, care se roagă pentru mine în mijlocul templelor. Dar mai întâi să ne dăm câte o dovadă însemnată, de preţuire egală, ca să poată spune troienii şi grecii: „Ei s-au luptat cu mânia urii, dar se despărţiră prieteni”.

Hector dădu lui Aiax strălucitoarea-i sabie cu teacă şi cureaua scumpă. Aiax i-o dădu pe a sa, apoi ei se despărţiră. Unul porni să întâlnească armata grecilor; celălalt, către mulţimea troienilor. Pe Hector, troienii îl duseră cu chiote până în cetate şi nici nu le venea să-şi creadă ochilor că el trăieşte.

În tabăra ahee, grecii fericiţi întovărăşesc pe Aiax până la Agamemnon, care aduce jertfa puternicului Jupiter un taur de cinci ani. Agamemnon întinde fiului lui Telamon partea cea mai de cinste, spinarea largă a animalului jertfit.

Ziua a doua urmă îngropăciunea morţilor. Când pentru a treia oară se înălţă Aurora din patul ei de purpură, Jupiter chemă la sine pe toţi zeii Olimpului, vestindu-i că straşnica sa poruncă este ca nici un zeu să nu se mai amestece în război. El se urcă pe creştetul cel mai înalt al muntelui Ida, să privească la bătălie. Cu tunetul său dădu semnalul izbânzii troiene. Aheii îşi duraseră odinioară metereze şi şanţuri, din care credeau că nu-i vor mai scoate troienii. Dar meterezele şi şanţurile adânci le-au fost de prisos. În viforul luptei, Hector le-a trecut cel dintâi, iar către seară oastea troiană lupta lângă corăbii.

De la zidul cel mare dinaintea corăbiilor până la ţărmurile mării, mulţimea aheilor mişuna ca o turmă risipită de furtuni. Hector era lângă corăbii, gata să le pună foc. Din larma fugarilor, însă, Junona chemă în ascuns pe Agamemnon şi-i insuflă curaj. El se urcă pe luntrea lui Ulise şi cu glasul de tunet strigă oştirii înspăimântate:

— Unde-i curajul vostru, umbre de viteji? Nu vă mai încumetaţi a vă împotrivi unui singur om? Îi veţi deschide drumul spre corăbii? Când nu veţi mai avea corăbii, cu ce veţi fugi? O, zeule atotputernic, dacă nu-ţi mai este pe plac dărâmarea Troiei, ajută-ne măcar să ne mântuim viaţa şi găteşte-ne o fugă fără de primejdii!

Jupiter îi primi închinăciunea, trimiţându-i un vultur, dar acum el sprijină pe Hector, cum i-a făgăduit lui Achile.

Junona şi Minerva încearcă zadarnic să înfrângă poruncile lui Jupiter, căci stăpânul zeilor, de pe muntele Ida, e cu ochii ţintă la războiul pământenilor.

Doar noaptea, coborând în văluri întunecate, mântui pe greci de pierzanie, când Hector opri înaintarea troienilor. El porunci să se înalţe de pretutindeni focuri mari, ca nu cumva aheii să fugă ori să se furişeze în cetatea fără apărare. Însufleţiţi de mari nădejdi, troienii îşi petrecură noaptea la văpăile de pe câmpie. Nici o suflare de vânt nu adia, iar para focului se înălţa de-a dreptul la cer. Astfel uneori, în toiul nopţii, stelele scânteiază în jurul lunii de argint, pe cerul fără de nouri. Stâncile, culmile de munţi, pădurile îmbrăcate în bruma albă a razelor de lună îşi descopăr fiinţa; iar bolta cerească asemenea unui văl sfâşiat, deschide în faţa muritorilor un câmp nemărginit, presărat cu mii şi mii de stele. Se veseleşte atunci inima păstorului îndrăgostit de lună. Aşa păreau de departe văpăile din preajma oştirii troiene, în noaptea netulburată decât de umbrele mişcătoare ale străjerilor.

În tabăra lor însă, aheii se zbuciumau cu toţii de grijile zilei de mâine. Putea-vor ei zăgăzui până în seară iureşul troienilor la corăbii? Ce va mai face Hector, ajutat de marele zeu? Agamemnon strânse laolaltă în puterea nopţii pe căpeteniile oastei şi le vorbi plângând:

— Voi, prieteni ai mei şi apărători ai Greciei, Jupiter a deschis în drumul meu prăpăstii mistuitoare. El nu-şi mai ţine făgăduinţa de a ne întoarce la vetrele strămoşeşti. Ce să fac? Să fug din faţa Troiei? Să iau drumul acasă? Dar cum? Acoperit de ruşine şi cu oştirea măcinată zadarnic? Aceasta e voia lui Jupiter, părintele lumii! Ce pot face eu fără voi, fără curajul şi voinţa voastră? Eu nu pot birui singur pe Hector şi pe toţi troienii.

Căpitanii tăcură, frământaţi de durere şi de ruşine. Ci numai Diomede, în pieptul căruia ardea încă para aprinsă de Minerva, îi răspunse:

— Pe fruntea ta, Agamemnon, a pus Jupiter o coroană, dar el nu ţi-a dăruit şi un suflet stăruitor în nevoi. Dacă ţi-e teamă, încarcă avutul în bărcile tale şi ia drumul mării! Aheii vor lupta sub legea altei căpetenii. Iar dacă şi ceilalţi vor să fugă, să te urmeze cu toţii! Eu voi rămâne singur cu Stenelos şi cu ai mei, până vom vedea ziua cea de pe urmă a Troiei. Căci noi nu uităm că fapta noastră a fost o rânduială a zeilor.

Căpitanii fură de partea lui Diomede. Bătrânul Nestor adăugă:

— Împărate Agamemnon, cuvântul meu îl încep cu tine şi-l voi sfârşi cu tine, cârmuitorul nostru. Dacă tu eşti mare şi puternic, apoi nu dispreţui nici poveţele noastre, care pot fi uneori norocoase! Eu îţi voi spune un gând ce mă roade încă din ziua când tu, fără să ne întrebi şi pe noi, ai smuls cu sila pe tânăra Briseida din cortul lui Achile. Tu ai rănit atunci mândria unui erou pe care îl slăvesc până şi zeii în adunările lor şi care are o zeiţă drept mamă. Nu-ţi trece cumva prin minte măcar acuma să-i înapoiezi prada? Ba şi mai mult: să-l dăruieşti la rândul tău cu multe alte comori, ca să-i astâmperi mânia!

Agamemnon răspunse cu tristeţe:

— Într-adevăr, omul acesta, pe care Jupiter l-a încărcat de slavă, preţuieşte mai mult decât o oştire. Jupiter mi-a fost protivnic; el a pus pe mintea mea un văl întunecat; el m-a îndemnat să-l jignesc pe Achile. Dar astăzi îmi pare rău şi doresc cu tot dinadinsul să-mi răscumpăr greşeala. I-aş da chiar acum înapoi copila răpită de mine şi pe care am respectat-o. Vor însoţi-o nemăsurate daruri în aur şi nestemate, femei nepreţuite şi prăzi din multe oraşe dărâmate de noi. La întoarcerea în ţară, Achile îşi va putea alege de soţie pe una dintre fiicele mele; ca zestre va căpăta şapte oraşe măreţe, cu pajişti întinse şi cu turme nesfârşite pe ele. Popoarele îl vor cinsti ca pe un zeu şi-i vor plăti în războaie tributul de sânge.

El zise, apoi mână în grabă pe Aiax, pe Ulise şi pe Fenix, învăţătorul lui Achile, să-i ducă solia de împăcare, fiind prietenii lui cei mai buni. Achile îi primi bucuros, îi ospătă din belşug, dar când află pentru ce au venit, le vorbi răspicat:

— Dragii mei, urăsc pe Agamemnon ca pe porţile iadului. Nimeni dintre voi nu mă poate îndupleca. Nu voi mai pune mâna pe lance, până când falnicul Hector va ajunge să dea iureş la corabia mea. Am început a pune mai mare preţ pe viaţa mea decât pe slava ce-mi va urma.

Şi pentru cine să mă lupt? Pentru femeia lui Menelaos? Pentru dragostea lor? Oare numai Atrizii îşi iubesc femeile? Dar ce-mi mai pasă acum? Agamemnon, căpitanul cel mare, să frângă el singur cerbicia troienilor, de se vor învoi şi zeii cu dânsul!

Solii se întoarseră la tabără întristaţi.

FOC LA CORĂBII.

Când Aurora cu degetele trandafirii se înălţase din patu-i, în rândurile aheilor alerga cu pletele în vânt satanica Discordie. Ea ocolea în goană cortul lui Aiax Telamonianul; se furişa pe lângă corabia lui Ulise şi de acolo striga cât o ţinea gura, îmboldindu-i pe toţi la luptă cruntă. De-a binelea scos din fire de zbieretele ei aţâţătoare, Agamemnon îşi chemă tovarăşii la luptă. Auzindu-l, aheii îşi luară armele lucii şi porniră pe câmp. Troienii, cu Hector în frunte, le aţinură calea. Cu voia lui Jupiter, numai Eris-Discordia privea fericită la încăierare. Apoi, stăpânul norilor trimise la Hector pe Iris, zeiţa-curcubeu, cu aceste porunci:

— Fereşte-te, Hector, din toiul luptei, până ce Agamemnon va fi rănit! După aceea, Jupiter îţi va da o mare biruinţă, când vei împinge târâş pe ahei la corăbii.

Ascultând de povaţa zeiască, Hector îmbărbăta pe ai săi, dar nu mai da piept cu fruntaşii aheilor.

În dordura luptei, Agamemnon călca înainte necruţător şi împrăştia moartea. Răniţii alunecau din care, iar caii rămaşi fără stăpâni se încurcau prin mulţime, târând telegile goale.

Dar, când Agamemnon înainta mai fioros, cu mâinile stropite de sânge, o săgeată piezişă îi străbătu platoşa, ajungându-i la piept. Ca leul aprins de o înţepătură uşoară, el se azvârle între duşmani, şi lăţeşte prăpădul, până ce sângele îi seacă şi puterile îl părăsesc. El urcă atunci în caleaşcă şi fuge în dosul oştirii.

Atât a aşteptat Hector, vânătorul cel aprig, că îndată iese în faţa oştirii şi se năpusteşte asupra lui Diomede. Dar acesta aruncă suliţa greoaie în chivăra cu trei plăci de metal de pe creştetul lui Hector. Zguduit de lovitură, Hector se prăvăleşte la pământ şi ochii i se întunecă. Apoi se ridică anevoie şi se ascunde în dosul oştirii troiene.

Diomede, înflăcărat de biruinţă, înaintează mereu, dar Paris, meşterul arcaş, îl pândeşte din lături cu arcul. Închinând o rugăminte lui Apolon, zeul arcaşilor, Paris sloboade săgeata uşoară, care pătrunde în coasta lui Diomede. Anevoie îl ajută Ulise pe rănit să urce în car şi să fugă. Aheii se împrăştie şi Ulise rămâne singur în gloata troiană. El se apără ca un mistreţ încolţit de vânători. O săgeată îl atinge şi-l îndârjeşte mai tare. Cu un strigăt puternic, se năpusteşte asupra urmăritorilor, trimiţând pe mulţi plocon lui Hades, în fundul infernului. La urmă însă, ar fi căzut şi el, de nu-i săreau în ajutor bălanul Menelaos şi marele Aiax, cu scutul lui cât un turn de cetate. Ei îl despresoară pe Ulise cu un iureş năprasnic şi-l scot din luptă. Menelaos îl duce la tabără, iar Aiax rămâne singur în dosul scutului, până îi vin ajutoare.

În jurul lui Aiax şi Idomeneu, unde oştenii se încleştează cu ură, cade doctorul Mahaon, rănit de săgeata dibace a lui Paris. Nestor bătrânul îl scoate din mulţime şi-l duce la cortul său, căci viaţa vindecătorului de oameni era scumpă tuturora. Achile, din corabia sa, trimise la el pe bunul său prieten Patrocle. Cum intră Patrocle în cortul lui Nestor, bătrânul îi vorbi supărat:

— De ce te-a mai trimis Achile în cortul meu? Nu ştie el oare că vitejii noştri cei mai de frunte zac în corturile lor, chinuiţi de răni dureroase? Aşteaptă el, poate, să ne vadă corăbiile mistuite de flăcări, şi pe noi măcelăriţi până la unul? Va veni o zi când va plânge amar pe rămăşiţele noastre ale tuturora, dar atunci va fi prea târziu şi pentru el. Cum a uitat, oare, sfaturile tatălui său, Peleu, care l-a învăţat să se plece înaintea lui Agamemnon şi să lupte fără preget pentru gloria Greciei?

Dar şi tu, Patrocle, ai nesocotit îndemnurile lui Peleu care te-a crescut de mic. El te-a rugat să fii neîncetat sfetnicul lui Achile, pentru că eşti mai vârstnic. Vorbeşte-i lui Achile, încearcă să-i muţi gândurile, căci de pe buzele prietenului se primesc mai lesne învăţămintele. Iar dacă el se teme de vreo proorocire, roagă-l să te trimită pe tine, cu mirmidonii lui! Să te îmbrace în armura lui temută ca să alungi pe troieni de la corăbii!

În timpul acesta, cu toată cazna aheilor, lupta ajunsese la zidul de adăpost al corăbiilor. Zidul era împrejmuit cu un şanţ adânc, iar la poalele lui erau înfipţi sumedenie de pari cu vârfuri ascuţite; îl duraseră aheii, ca să fie anevoie depăşit cu telegile. Ba chiar cu piciorul să fie primejdios de trecut! Acum Hector şi troienii încercau să-l treacă, dar aheii îl apărau cumplit; cu bolovani şi suliţi, ei ocheau neîncetat pe cutezători, căci altă scăpare nu mai aveau decât zidul.

Vărul lui Hector, prevăzătorul Polidamas, fruntaş în adunările înţelepţilor, vorbi eroului:

— Să luăm seama, Hector, la ceea ce facem! Aheii nu ne vor îngădui să ne urcăm pe corăbiile lor, iar jertfele noastre vor rămâne zadarnice. Mai bine să oprim aici avântul înaintării noastre!

Dar Hector, fiind mai puternic, se credea ştiutorul voinţei lui Jupiter! Apoi, era prea mândru de isprava sa, căci izgonise pe ahei până la ziduri! Fără să-l asculte pe înţeleptul Polidamas, Hector se repezi înainte. Când Aiax Telamonianul, încăierat cu Sarpedon, vitează odraslă a lui Jupiter, era departe, Hector izbi în poarta de lemn cu un stei cât o piatră de moară. El îi rupse ţâţânile şi-i sfărâmă drugii adânc înfipţi în pământ.

Prin hăul căscat în inima zidului, Hector se aruncă năvalnic, cu faţa întunecată de ură. El ţinea în mâini două suliţe înalte, iar cu privirea de foc poruncea oştenilor să-l urmeze. Era atât de înfiorător, că nici zeii nu i-ar fi stat împotrivă. Aheii, împietriţi de groază, îi deschiseră calea, năpustindu-se în goană spre marea de argint, căci nu le mai rămăsese de apărat decât corăbiile şi viaţa.

Jupiter călăuzise din ceruri pasul lui Hector până aproape de corăbii, apoi îl lăsă să se descurce singur cum o putea. Când văzu Neptun, zeul mărilor, că fratele său ceresc şi-a întors privirea de la război, porni să-i ajute pe ahei. El coborî de pe muntele Samotrache, iar sub paşii săi se cutremurau codrii şi plaiurile întinse. Din munte, el făcu doar trei paşi până la mare, în palatu-i alb din fundul apelor. El scoase din grajd doi telegari cu coame aurii şi alergă până la corăbiile aheilor.

Neptun, luând înfăţişarea proorocului Calchas, întâmpină pe Aiax Telamon şi pe Aiax Oileu. Atingându-i cu furca sa cu trei dinţi, zeul mării le insuflă vârtute nespusă. După mersu-i uşor ca zborul de păsări, îl recunoscură bărbaţii şi le crescu inima în piept de curaj. Ei străbătură oştirea aheilor, îmbărbătând-o, ca să se aţină în faţa stolului de troieni ce se apropiau încet, dimpreună cu Hector.

Ce minune neaşteptată de troieni! Oastea fugară de la ziduri se prefăcuse deodată într-o stavilă care zăgăzuia puhoiul troian. În fruntea tuturora se aţinea Aiax Telamonianul cu scutul cât un turn de cetate şi-l înfrunta pe vijeliosul Hector cu vorba şi cu ascuţişul lăncii.

Din cortul său, unde îngrijea pe Mahaon, bătrânul Nestor auzi ţipetele din preajma corăbiilor şi porni în ajutorul aheilor. În drum, el întâlni pe Agamemnon, pe Ulise şi Diomede care, răniţi cum erau, purcedeau la corăbii ca să intre în luptă. Lesne i-ar fi răpus duşmanii, aşa neajutoraţi cum erau, dacă Neptun cu chipul lui Calchas nu le vorbea astfel:

— Prietenii mei, de ce vă duceţi de bună voie la moarte? Voiţi poate să se înspăimânte oştirea când v-o vedea în starea aceasta? Nici un rănit nu este răspunzător pentru neputinţa lui. Aşteptaţi la corturile voastre, însănătoşiţi-vă, pentru ca în scurtă vreme să vă întoarceţi teferi printre noi!

Ascultându-l, ei se urcară pe un deal să vadă ce va urma.

Dintr-un pisc de munte, Junona privea bucuroasă pe zeul mării cum osteneşte pentru ahei. Dar ştiind că fapta lui Neptun e fără voia lui Jupiter, ea se gândi să-l ajute. Mai întâi se găti cu cele mai scumpe odoare, care o făceau nespus de frumoasă; apoi ceru zeiţei Venus colanul cel plin de vraja dragostei, cu care zeiţa supunea lesne inimile tuturora. Chemă după aceea pe zeul Somn, fratele Morţii, spunându-i:

— Somnule, eu am cu Jupiter o mică răfuială. Fii cu luare-aminte! Când mă vei vedea îmbrăţişându-l, împrăştie îndată în juru-i norii tăi îmbătători şi ţine-l adormit vârtos, până ţi-oi spune eu!

— Vai mie, răspunse Somnul, ce voi păţi eu, un zeu aşa de mic, dacă mă amestec în treburile voastre!

Junona însă nu conteni: ştia ea ce-l doare pe zeul Somn!

— De mă ajuţi, Somnule, te voi feri de furia lui Jupiter, iar apoi nu uita! Eu sunt zeiţa nunţilor… şi-ţi voi da de soţie pe una din surorile Graţii, ştii tu pe care… pe aceea după care te prăpădeşti…

Zeul zâmbi stângaci, dar peste măsură de fericit. Stăpână pe vraja dragostei şi pe somn, zeiţa urcă pe muntele Ida, de unde Jupiter priveghea la desfăşurarea întâmplărilor. Cum o văzu aşa frumoasă, marele zeu se şi aprinse de iubire ca în ziua nunţii. Pasămite, erau farmecele din colanul Venerei ce-l înlănţuiră!

— Vai, spuse ea, de câtă vreme se află mama mea Tetis în duşmănie cu soţul ei Oceanul! Îngăduie-mi, rogu-te, să merg în fundul mării ca să-i împac!

Dar nici prin gând nu-i trecea lui Jupiter s-o lase să plece. El o cuprinse plin de dor şi amândoi se învăluiră într-un nour auriu care-i făcea nevăzuţi. Apoi, din vraja dragostei Jupiter căzu în vraja somnului şi rămase acolo ţintuit multă vreme.

Când află Neptun că Jupiter a adormit, se şi ridică în fruntea aheilor, purtând în mână un paloş scânteietor ca fulgerul. Norocul zâmbeşte iarăşi aheilor, iar Hector încearcă zadarnic să-l zdrobească pe Aiax cu lancea. Aiax dă acum semnalul de luptă şi zdrobeşte grumazul lui Hector cu un bolovan din cele cu care se leagă vesele de mal. Hector se învârteşte în loc şi cade ameţit de durere, iar din gură îi izvorăşte un val de sânge negru. Abia au mai scos troienii pe rănit din măcel, rânduindu-se în faţa lui toţi căpitanii.

Cu înfrângerea lui Hector, s-a spulberat şi nădejdea troienilor de a mai pune mâna pe vasele grecilor. Ei sunt acum pleava pe care braţul de aramă a lui Aiax Telamonianul o vântură în toate părţile; iar Aiax Oileu, vestitul arcaş, este cel mai sprinten urmăritor ce seceră de iznoavă hoardele puse pe fugă.

Somnul lui Jupiter n-a fost pe vecie; cum se deşteaptă, el şi-aruncă ochii la zarva pământească; înşelăciunea i-a fost de prisos Junonei; ba era gata să fie iarăşi osândită, ca în ziua când năpăstuise pe Hercule, feciorul lui Jupiter. O spânzurase atuncea Jupiter de nouri; de picioare îi atârnase două nicovale, iar mâinile-i erau strânse în lanţuri greoaie.

Jupiter trimise îndată pe Iris la zeul Neptun, poruncindu-i să plece pe loc din tabăra ahee; iar lui Apolon îi dădu în grijă pe Hector ca să-l vindece de răni şi să-l ajute până va izbuti să pună foc unei corăbii.

Zeiţa Iris coborî lângă zeul mării şi-i spuse:

— Dacă ţi-e teamă de fulgerele lui Jupiter şi de zeiţele-furii, care întotdeauna răzbună dreptul celui mai vârstnic, părăseşte în grabă câmpul de bătaie!

Mai de voie, mai de nevoie, Neptun se scufundă în mare, biciuindu-şi fugarii nemuritori.

Apolon află pe Hector ameţit de lovitura lui Aiax şi-l vindecă dintr-o privire.

— Jupiter din ceruri, zise Apolon, m-a trimis la tine să-ţi fiu de ajutor. El îţi făgăduieşte mare izbândă, fiind îngrijorat ca şi mine de soarta Troiei.

Troienii risipiţi pe câmpii se strâng în jurul lor şi-i urmează cu avânt. Aheii fug spre corăbii, dar după trecerea lor, Apolon durează un pod pe deasupra şanţurilor, peste care trece oastea troiană.

Acum în preajma corăbiilor bătălia era mai îndârjită ca niciodată; de o parte Aiax, de alta Hector stăteau ca doi stâlpi adânc înfipţi în pământ şi nici Hector nu putea ajunge la corăbii, nici Aiax nu-l putea împinge înapoi, căci Apolon îl apăra cu străşnicie. Teucru cel măestru în aruncarea de suliţi, fratele mai mic al lui Aiax, ţintea pe duşman cu suliţi dibaci îndreptate şi mulţi au primit moartea din mâinile sale. Dar către pieptul lui Hector zadarnică i-a fost aţintirea, căci Apolon i-a rupt struna arcului, aruncându-i săgeata în vânt. Groaza îi cuprinse pe ahei.

Hector îmbărbătează pe ai săi, pe când Teucru şi Aiax, copleşiţi de lovituri, dau cu încetul îndărăt. Hector se prinde cu mâna de colţul corabiei lui Protesilaos şi cere tăciuni aprinşi ca să-i dea foc. Dar de la coasta vasului, Aiax şi Teucru veghează; cu ochii ţintă la aducătorii de tăciuni, ei îi săgetează rând pe rând. Cumpăna războiului nu se înclina cu hotărâre în nici o parte.

Pătruns de mustrarea bătrânului Nestor şi îndurerat de înfrângerea aheilor, Patrocle ajunse la Achile. Din ochii săi curgea un râu de lacrimi. Achile cel sprinten de picior îl întrebă:

— Ce plângi, iubite Patrocle, ca o fetiţă care se ţine de pulpana mamei, rugându-se s-o ia în braţe? Au ne-au murit părinţii noştri cei dragi din Ahaia, sau îi jeleşti pe danaii cei mulţi care cad în lupta de la corăbii? Hai, spune, nu te codi!

Şi-i răspunse călăreţul Patrocle:

— Achile, oare nu ţi-s ochii deschişi la risipa sângelui nostru pe glia străină? Nu vezi pe căpitanii slăviţi zăcând în corturi? De mult nu mai sar în fruntea oştirii, ca leii la pradă, Ulise şi Diomede, Agamemnon şi Evripil şi nici lecuitorul Mahaon. Ce inimă crudă ţi-au pus zeii în piept? Ce zei ai infernului îţi sunt părinţii? Sau poate ţi-e teamă de vreo proorocire? Dacă-i aşa, trimite-mă pe mine în locul tău, cu armele strălucitoare făcute de zei! Dă-mi mirmidonii tăi odihniţi ca să alung pe troieni de la corăbii! Ia bine seama, Achile! Dacă troienii vor da foc corăbiilor, nu vom mai ajunge niciunul la vetrele părinţilor noştri!

Înduplecat de prietenul său, Achile îi răspunse:

— Nu de proorociri mă tem, Patrocle dragă, nici mama divină nu mi-a vorbit de moarte. Dar inima mea sângerează încă, rănită de Agamemnon. El m-a umilit, deşi am fost întotdeauna primul în bătălie şi ultimul la împărţeala prăzilor. Dar, iată, cu încetul se mistuie mânia mea, când văd că lupta ajunge la corăbii şi pe câmpia netedă nu se mai aude decât glasul lui Hector biruitorul. Iar tu, dacă vrei cu tot dinadinsul să capeţi mărire în tabăra ahee, îmbracă armura mea strălucitoare, ia oştenii mei şi tabără asupra troienilor!

Urcă-te în caleaşca cu caii nemuritori pe care zeii i-au dăruit tatei la nunta cu zeiţa Tetis; vizitiul meu, viteazul Automedon, îţi va mâna caii, ferindu-te de primejdii. Dar dacă tu ţii cu adevărat la mine, Patrocle, şi dacă nu ţi-ai pus în gând să-mi răpeşti slava de a ucide eu însumi pe Hector, ia bine seama la ce-ţi vorbesc! Opreşte-te de îndată ce troienii vor fi alungaţi de la vase, chiar dacă Jupiter te-ar ispiti să mergi mai departe! Să nu faci altminteri, ca nu cumva să mânii pe vreun zeu! Ştii bine cât de mult îi iubeşte şi-i ajută Apolon pe troieni.

Pe când ei sfătuiau, larma la corăbii se înteţise. Din jurul lui Aiax Telamonianul fugiseră luptătorii copleşiţi de lovituri şi lăsaseră pe umerii lui tot greul împotrivirii. Coiful său de aramă răsuna ca un clopot, lovit de suliţe, iar pe trupul lui treceau pâraie de sudori. Mâna îi înţepenise pe scut, iar spada i se rupse de spada lui Hector. El înţelese osânda zeiască şi dădu îndărăt. Abia atunci cutezară troienii să aprindă corabia lui Protesilaos.

Achile zări de departe flacăra şi mână degrabă pe bunul Patrocle cu mirmidonii săi la corăbii. Oricât erau troienii de aprinşi la harţă, le fu de ajuns doar să zărească armele lui Achile ca să dea înapoi ca o turmă ce vede lupul gonind. Patrocle, urmat de Aiax împing spre cetate gloatele fugare.

Puternicul Sarpedon, regele Liciei, fecior al lui Jupiter, se încăieră cu Patrocle, iar Jupiter din Olimp stă în cumpănă, cui să dea biruinţa. Numai Junona îl înfruntă, strigându-i:

— Fă ce-ţi porunceşte destinul, Jupiter! Feciorul tău trebuie să moară.

Jupiter înclină îndurerat capul divin, şi în aceeaşi clipă Sarpedon căzu la picioarele lui Patrocle.

Beţia victoriei tulburându-i cumpătul, Patrocle uită poveţele lui Achile şi alergă vijelios către zidurile Troiei.

Deasupra norilor, marele zeu chemă pe Apolon şi-i spuse:

— Aleargă, fiule iubit, smulge trupul fratelui tău Sarpedon din ploaia de suliţi! Clăteşte-l de sânge în apa Scamadrului, îmbălsămează-l cu sucuri divine, apoi încredinţează-l somnului şi morţii!

Apolon îndeplini porunca, apoi alergă în ajutorul lui Hector.

Îmbărbătat de zeu, Hector ocoli mulţimea căutând pe ucigaşul lui Sarpedon.

Patrocle, înşelat de Jupiter, nu mai voia alta decât să se bată cu Hector. El aruncă suliţa şi ucise pe vizitiul lui Hector. Zeul Apolon, mâniat de cutezanţa lui Patrocle, îl izbi cu braţu-i tare în creştet.

Patrocle ameţeşte de durere; ochii i se întunecă, iar coiful îi cade. Lancea i se frânge în mâini, scutul şi platoşa i se desprind de pe trup şi alunecă la pământ. Despuiat de arme, Patrocle priveşte cu ochi rătăciţi cum se apropie umbrele morţii. Două suliţi deodată îl străpung: una e a lui Euforb, fratele lui Hector, alta e a lui Hector. Acesta îi luă armele, apoi alergă după vizitiul Automedon, cu gând să-i răpească fugarii nemuritori ai lui Achile. Automedon scăpă cu fuga, biciuind spinările cailor.

Menelaos se încăieră cu Euforb la trupul lui Patrocle; el voia să-l ducă la îngropăciune, fiindcă murise pentru el; Euforb fu rănit, dar Hector, Enea şi Glaucus îi vin în ajutor. Menelaos fu înconjurat de Aiax şi Teucru săgetătorul, fratele lui Aiax Telamonianul. Sângele curgea în văluri, dar trupul rămânea la pământ. Menelaos trimise pe Antiloh, feciorul lui Nestor, să-l vestească pe Achile de moartea prietenului său, apoi el târî leşul spre corăbii, apărat de scutul lui Aiax. Niciodată nu s-a bătut Aiax mai îndârjit, dar nici troienii nu se lăsau mai prejos. Antiloh ajunse la cortul lui Achile. Când află eroul de moartea lui Patrocle, se prăbuşi pe vatră plângând şi se spoi cu cenuşă pe ochi şi pe faţă. Îl auzi şi Tetis, buna lui mamă, din fundul oceanului, şi porni a plânge şi ea. Zânele mării porniră cu ea la cortul lui Achile. Ieşind din valurile mării ca o ceată de umbre, valurile se despicau la trecerea alaiului lor divin.

Mama duioasă îşi îmbrăţişează fiul, iar el începe a i se jelui, înecat de suspine:

— Un singur prieten am avut, mamă. Astăzi a fost ucis, dar nu-l pot răzbuna, căci armele mele se află în mâinile lui Hector. Vai, mamă, nu de mult părintele tău ceresc m-a cinstit mai presus decât pe toţi muritorii, ascultând rugămintea mea nebună. Dar ce-mi mai ajută acum şi gloria, când prietenul meu cel mai drag este mort? Viaţa mi-e o povară şi nu mai voiesc s-o port, dacă nu-l pot răzbuna.

Cu lacrimi în ochi, zeiţa îi răspunse:

— Mă tem, copil iubit, că în scurtă vreme după moartea lui Hector te aşteaptă şi pe tine soarta lui. De ce vrei să mori?

Achile vorbi, aprins de mânie şi de durere:

— Ar fi de o mie de ori mai bine să mor în clipa aceasta, căci n-am ştiut să-mi apăr prietenul, pe care l-am dus departe de ţară şi de părinţi. Am stat nepăsător lângă corăbii şi am aşteptat să piară atâţia viteji.

Piară duşmănia ce-a stat între mine şi Agamemnon, căşunându-ne amândurora atâta mâhnire! Trebuie să-i jertfesc lui Patrocle viaţa lui Hector. Sau, cine ştie poate că zeii vor să cad eu însumi, ucis de călăul celei mai dragi fiinţe. Dar ce suntem noi muritorii decât nişte umbre? Când voi muri, îmi voi găsi odihna iertătoare, sub pânzele negre. De voi învinge, mi-oi potoli durerea, ştiind că pe Hector îl vor plânge nemângâiate şi-şi vor şterge de lacrimi obrajii cei tineri atâtea frumoase troience. Du-te, rogu-te, la fiul lui Jupiter, la meşterul Vulcan, şi cere-i să-mi făurească o armură şi arme!

Zeiţa îi făgădui şi plecă la atelierele lui Vulcan.

Pe câmpul de luptă, troienii şi aheii rămăseseră încleştaţi lângă trupul lui Patrocle. Troienii voiau să-l arunce câinilor, iar aheii să-l ducă lui Achile ca să-l îngroape ca pe un viteaz. Hector îl prinse de cap, cercând să-i taie gâtul; Aiax îl trăgea de picioare. Se părea că Hector va rămâne cu capul, iar Aiax cu leşul ciopârţit. Atunci Junona îl chemă pe Achile la capătul zidului, iar Minerva îl învălui într-un nimb de lumină scânteietoare. El strigă de trei ori cu putere oştenilor învrăjmăşiţi, iar câmpia se cutremură. Îngroziţi de glasul său de aramă şi de nimbul de lumină al Minervei, troienii lăsară trupul şi se risipiră care încotro. Aheii îl pun pe năsălii şi-l duc lui Achile. În noaptea aceea, căpeteniile troiene ţinură mare sfat. Vărul lui Hector, Polidamas, care dobândise de la zei darul prevederii, grăi astfel troienilor:

— Prieteni, să cumpănim cu grijă hotărârea ce vom lua. După mine unul, cred că ar fi mai cuminte să trecem între zidurile prietenoase ale cetăţii, să ferecăm bine porţile cu zăvoare grele, ca să nu ne apuce zorile pe câmpie. Atâta vreme cât Achile a stat departe de ai săi, am tras şi eu dimpreună cu voi nădejde că am putea aprinde corăbiile aheilor. Dar acum mă tem cumplit de soarta Ilionului, a femeilor şi a copiilor noştri.

Dar Hector, căruia Jupiter îi întunecase judecata, răspunse cu mânie:

— Polidamas, sfaturi de acestea să dai fricoşilor şi copiilor! Noi vom aştepta aici pe câmpie şi vom ieşi în întâmpinarea lui Achile. Ori va pieri el şi vom arunca în mare pe toţi ai lui, ori vom muri noi cu toţii de moartea cea mai dulce, pentru patrie!

Frumoase vorbe, dar sărmană judecată! Mulţimea troienilor se împărţi în două: unii urmară pe înţeleptul Polidamas; iar alţii, bizuindu-se pe braţele şi pe curajul lor şi ale lui Hector, au rămas noaptea pe câmp.

ÎMPĂCAREA LUI ACHILE.

Zeiţa Tetis ajunse la palatul de aramă încrustat cu stele al zeului faur, Vulcan, pe care-l găsi plin de funingine, lucrând în atelier. Ea îi spuse fără ocol pentru ce a venit, şi nu fu nevoie să se roage mult: zeul Vulcan se şi apucă de lucru, şi în scurtă vreme armele lui Achile erau gata, din aramă, aur şi argint.

Mai întâi ieşi scutul din mâinile sale. Dar ce scut! Pe margini îl prinse cu trei cercuri de aur, îi puse o curea de argint, iar discul i-l făcu din trei foi groase şi ţepene de aramă. Pe suprafaţa pavezei, zeul-faur săpă o mulţime de podoabe de argint şi aur: pământul, cerul, oceanul, soarele în drumu-i neobosit, discul lunii şi stelele care se scaldă dimineaţa în ocean. Două mândre cetăţi vin la rând. Una e deşteptată de veselia unei nunţi. La lumina torţelor, nuntaşii însoţesc perechea fericită la căminul ei. Văzduhul răsună de cântece de flaut şi de liră, iar tinerimea se prinde în cercuri, jucând. Femeile se minunează în pragul porţilor, la trecerea alaiului, în aceeaşi cetate, se adună poporul în for, unde se desfăşoară o judecată. Doi oameni îşi apără pe rând un drept al lor, iar norodul se împarte în două, pentru dreptatea unuia sau a altuia. Bătrânii, aşezaţi pe bolovani de piatră, vorbesc pe rând, trecându-şi din mână în mână toiagul autorităţii. În mijlocul lor, au pus la pământ doi talanţi de aur, preţul judecăţii nepărtinitoare.

În cealaltă cetate se văd două oştiri, ale căror armuri strălucesc până la nouri. Pe când fruntaşii lor se ceartă la împărţirea prăzii, iar femeile şi copiii stau ascunşi pe după ziduri, o seamă de tineri ies pe furiş din cetate, întovărăşiţi de Minerva şi de Marte, zugrăviţi în aur. Ei se năpustesc asupra turmelor de vite şi ucid pe ciobani. La strigătele ciobanilor, armatele din cetate ies în goană pe câmp. Îmboldite de vrajbă, armatele încrucişează armele pe câmpie, iar oraşul e mântuit. Zeul-faur mai înfăţişează un ogor mănos, pe care harnicii ţărani întorc brazdele dintr-un cap în altul. La fiecare capăt de lan, plugarii îşi răcoresc buzele cu vin întăritor.

Zeul lucrează în aur, dar, cu măiestria lui, înnegreşte pământul în urma plugului, de parcă ar fi trecut brăzdarul prin el. Mai în lături, zeul Vulcan fauri un lan de grâu copt. Secerătorii taie paiul de jos, iar spicele se prăvălesc pe brazdă. Pe urma pasului lor, trei cosaşi leagă snopi, pe care o ceată de copii se grăbesc să-i ridice în braţe. Cu toiagul rezemat în brazde, stă în mijlocul lor regele ţării, încununat cu coroane de flori. El îi opreşte de la lucru şi-i duce departe, unde-i aşteaptă un ospăţ bogat. Alături se vede o vie încărcată cu struguri negri, presăraţi în belşug de aur. Corzile viţei se sprijină pe haraci de argint, bine rânduiţi. Hotarul viei e însemnat cu un şanţ de metal mai întunecat, iar gardul viu e de cositor alb. E timpul culesului. Pe o potecă strâmtă, printre butuci, o ceată zburdalnică de flăcăi şi fete aduc coşurile de struguri, iar în urma lor, un copilandru păşeşte cântând. Tinerii toţi răspund cu cântece la cântecul lui şi merg în şirag, păşind după măsura versului.

Iată şi o cireadă de boi, croită din aur şi metal cenuşiu, calcă pajiştea înflorită, pe malul unui râu cu valuri zgomotoase. Îi urmăresc patru păstori de aur şi nouă câini sprinteni. Pe neaşteptate, doi lei fioroşi, ieşind din dumbravă, încolţesc taurul mândru care merge în faţa juncilor sfioase. Răgetele lui, sporite de lătratul haitei de câini, răsună până departe în păduri. În faţa păstorilor şi a câinilor îngroziţi, leii sfârtecă prada şi-i înghit măruntaiele scăldate în sânge.

Mai încolo, se vede o vâlcea presărată cu târle şi colibe, printre care păşeşte o turma de oi albe ca zăpada.

Zeul-faur împodobeşte pavăza cu icoana unei adunări tinereşti. Flăcăi cu săbii de argint la brâu şi cu coroane pe frunţi şi fete învestmântate în straie subţiri de în horesc ţinându-se de mâini. Încovoind genunchii uşori, se învârtesc în joc ca roata în mâna olarului sau se strâng laolaltă şi se pierd în mulţime. În mijlocul horei, doi tineri saltă în joc şi cântă. Scutul e gata. Pe cercurile mari de pe margini, meşterul zeu face să se rostogolească valurile oceanului. Lăsând scutul deoparte, el făureşte platoşa, coiful şi sandalele, apoi le dă toate zeiţei ca să le ducă lui Achile.

La revărsatul zorilor, zeiţa Tetis era la cortul lui Achile şi-l găsi încă plângând la căpătâiul prietenului. Ea îi dădu armele şi se cufundă în mare. Achile adună pe toţi grecii şi vorbi lui Agamemnon:

— Rege, iată-mă nedumerit şi pe mine cum am putut păstra în inimă atâta mânie faţă de voi toţi, pentru o femeie! Nenumăraţi dintre aheii cei mai vrednici au muşcat ţărâna, iar Hector şi ai lui s-au bucurat de vrajba noastră. Dar să nu mai vorbim de trecut, măcar că ne doare! De-acum înainte, rege, războiul e datoria noastră. Înarmează-ţi vitejii şi nici un duşman să nu ne mai scape! Eu voi păşi în fruntea tuturora!

Agamemnon, sprijinit în cârjă, îi răspunse:

— Adeseori mă învinuiră aheii că te-am nedreptăţit pe tine, Achile. Nu, nu sunt chiar atât de vinovat. Deasupra noastră, în Olimp, sălăşluieşte un zeu mare şi puternic, şi care, când vrea, ne tulbură judecata. El mi-a poruncit să te jignesc pe tine, Achile. De câte ori vedeam pe Hector sfărâmând zăgazurile noastre, de atâtea ori îmi aduceam aminte cu durere de nesocotinţa la care m-a împins Jupiter. Sunt fericit că te-ai întors. Şi ca să ştii şi tu cât sunt de fericit, voi duce în cortul tău darurile făgăduite.

Sfatul se sparge şi oştile merg să se ospăteze. Agamemnon trimite la cortul lui Achile darurile făgăduite. Când Briseida, frumoasă ca Venus, intră în cort şi văzu leşul lui Patrocle fără suflare, se prăbuşi asupra lui plângând:

— Bunule Patrocle, strigă ea, prieten din urmă al nenorocirilor mele, ce strălucitor şi voios te-am lăsat la plecarea mea! N-aş fi crezut niciodată să te găsesc lipsit de strălucirea ochilor tăi. Vai, suferinţele mele au venit una după alta, într-o goană nebună: mai întâi mi-am văzut logodnicul zăcând în faţa zidurilor, străpuns de lănci; trei fraţi iubiţi l-au urmat în robie pe drumul veşniciei, în urma lor, departe de patrie, am cunoscut în robie binecuvântarea milei tale. Ca să mă faci să uit un trecut scăldat de sângele morţilor mei dragi, tu fluturai înaintea ochilor mei icoana unei zile viitoare, când în Grecia, departe, aveam să fiu mireasa lui Achile. Nu voi uita niciodată blândeţea mângâierilor tale şi ochii mei nu vor înceta niciodată să lăcrimeze la amintirea ta.

Cu ea împreună, celelalte sclave, plângând moartea lui Patrocle, îşi plângeau nenorocirile lor.

Pe câmpul de luptă, Achile îşi încearcă armura, care i se potriveşte pe trup de minune. El poartă în mână lancea lungă şi grea, pe care centaurul Chiron o dăruise tatălui Peleu. Din toată oştirea, numai Achile putea s-o învârte cu o singură mână. Vizitiul Automedon nu stă nici el locului, ci dă zor la înhămatul cailor divini. Când totul e gata, Achile se urcă în carul de luptă, strălucitor ca soarele. Junona dezleagă limba unuia dintre telegari; acesta întoarce capul către stăpânul său şi-i zice:

— Ca întotdeauna te-om duce, stăpâne, la izbândă, şi te-om aduce iarăşi teafăr în cort, dar slava pe care vei căpăta-o astăzi va scurta numărul zilelor tale. Fuga noastră nebună nu-ţi va putea fi de nici un folos. Dar de vei cruţa viaţa lui Hector, amândoi veţi vedea bătrâneţile albe.

Achile strigă:

— Să-l iert pe Hector? Să-l las pe bunul Patrocle nerăzbunat? Niciodată! Hector şi eu ne vom înălţa astăzi până la zei. La luptă, fugarule! Du-mă la moarte şi la biruinţă! Achile porni cu chiote de război, izbindu-se în oastea troiană.

În lumea zeilor se ivi o mare îngrijorare. Jupiter chemă în grabă pe toţi supuşii săi nemuritori care răspunseră chemării, ci numai Oceanul rămase trist şi singuratic în peşterile sale adânci. Jupiter le vorbi astfel:

— Grabnică moarte va dezlănţui feciorul lui Peleu! Coborâţi de-a valma cu oştirile şi apăraţi cu străşnicie fiecare pe ai voştri! Altminteri, mă tem că Achile, mâniat de moartea prietenului său, va prăbuşi chiar astăzi porţile Ilionului.

În palatele Olimpului, Vrajba se deşteptă cea dintâi, întărâtând cu otravă cele două cete de zei care alergau la Troia. De partea aheilor erau Junona, Minerva, Neptun, Mercur şi Vulcan; iar pe troieni îi apărau Marte, Apolon, Diana, Latona, Xantus şi Venus. Iată-i, ating pământul! Ei îmbărbătează oştirile şi larma războiului umple văzduhul! Zeii se încleştează cu zeii şi cu oamenii, iar Jupiter tună din înălţimile cerului, sporind măcelul.

Achile ucide în dreapta şi-n stânga şi nu mai jefuieşte pe învinşi, ci caută numai pe Hector. Enea, mânat de o dorinţă nesăbuită, îi iese în cale, voind să se măsoare cu el. Puterile lor nu sunt egale şi bunul Enea ar fi ajuns la capătul zilelor, dacă puternicul Neptun, prietenul aheilor, nu-l smulgea îndată din faţa lui Achile.

Apolon păzeşte pe Hector şi nu-i îngăduie să dea piept cu Achile. Dar Achile ucide pe fratele lui Hector, pe Polidor. Văzându-l cu măruntaiele în pumni, Hector vrea să-l răzbune. El aruncă lancea, dar Minerva o prinde din zbor, şi o întoarce lin, la picioarele lui Hector. Apolon prinde îndată de veste; el învăluie pe Hector într-un văl auriu şi-l duce cu sine. Zadarnic împunge Achile norul de aur cu lancea! Zadarnic spumegă de mânie! Zeul-soare l-a ascuns bine pe Hector. Achile se răzbună pe cine întâlneşte în cale. Văzând pe Hector fugind, troienii aleargă din faţa lui Achile ca stolul de lăcuste în faţa parei de foc. Ei ajung la ţărmul râului Xantus, crezând că vor scăpa de moarte înot peste apele lui prietenoase. Bătrânul râu iubea pe troieni, care în fiecare an îi aduceau jertfe bogate, şi voi să le ia apărarea. El rugă pe Achile să îndepărteze măcelul de la apele sale. Achile însă dispreţui pe micul zeu.

El grăbea să ajungă înaintea lui Hector la porţile Troiei şi lepădă lancea pe malul râului. Apoi se repezi cu sabia în mână în vârtejul apei, ucigând de iznoavă pe câţi ajungea. Dintre toţi fugarii, Achile şi-alese doisprezece tineri mai chipeşi; el îi trimise vii la corăbii, ca să fie jertfiţi pe mormântul lui Patrocle.

Achile întâlni pe Licaon, fiul lui Priam, fără arme, cătând să scape cu fuga. Eroul îl cunoscu, căci îi fusese rob şi-l răscumpărase Priam.

— Mare minune văd ochii mei, zise Achile. Oare este Licaon? Atunci toţi troienii ucişi de mine se vor scula din pământul negru şi-mi vor ieşi pretutindeni în faţă. Să-l întâmpin deci ca să cunoască ascuţişul amar al sabiei mele!

Dar Licaon îmbrăţişă picioarele viteazului, rugându-l:

— Aibi milă şi cruţă-mi viaţa! Adu-ţi aminte că am fost oaspetele tău şi am mâncat pâine în casă la tine, înainte de a mă vinde la Lemnos! Dacă îmi dai drumul, vei avea de la tata două sute de tauri.

Achile îi răspunse nemilos:

— Nu te mai gândi la răscumpărare, după moartea lui Patrocle! De-acum pe toţi prinşii îi voi ucide, şi cu atât mai vârtos pe fiii lui Priam. Mori şi tu, prietene, căci a murit şi Patrocle, care era cu mult mai chipeş, mai viteaz decât tine! Priveşte-mă şi pe mine cât sunt de mândru şi de mare! Şi totuşi, de aproape de tot mă adulmecă moartea.

El înjunghie pe Licaon şi-l aruncă în fluviu.

Zeul Xantus, mânios, se repede asupra lui Achile, târând nămol şi pietre ca să-l înece. Achile cel sprinten la fugă grăbea pasul, dar valurile înalte erau gata să-l acopere. Văzând că nu mai e chip de scăpare, Achile înalţă lui Jupiter o rugă fierbinte; Junona îl aude şi mână degrabă la el pe Vulcan, fecioru-i beteag, zeu prea-mărit al focului. El suflă atâta văpaie, că arde verdeaţa şi pomii şi leşurile plutind pe ape. Aburii se ridică în văzduh şi câmpul se usucă. În albie, fierb apele ca într-un cazan, sub vâlvătaia mistuitoare. După ce-l chinuie îndelung, se îndură Junona de el, socotind că nu se cade să înjosească până într-atâta un zeu în faţa unui biet muritor.

Atunci se dezlănţui războiul între nemuritori. Marte şi Venus, loviţi de Minerva, se scaldă în sânge. Jupiter, socotind că au întrecut măsura, cheamă la dânsul pe fiii învrăjbiţi:

— Destul, prea vă întreceţi! Veniţi cu toţii lângă mine! Apolon, tu singur mai rămâi şi veghează la viaţa lui Hector! Nu-l lăsa pe Achile să dea năvală în cetate!

Achile ieşise tocmai atunci din apă şi se îndrepta la Troia, cu gând s-o cucerească până nu ajungeau gloatele troiene la porţi.

Dar Apolon îi scoase în cale pe viteazul Agenor, în vreme ce oştile troiene risipite intrau năvalnice prin porţile date în lături. Agenor înfruntă pe Achile cu vorba:

— Tare mai crezi că vei pune chiar astăzi mâna pe Troia, viforosule Achile! Nu uita că după nouă ani ai ajuns de unde ai pornit!

Şi Agenor zvârli o suliţă, care se frânse de scutul lui Achile. Ar fi pierit Agenor, de bună seamă, dacă Apolon nu-l învăluia într-un nour de fum.

Prin porţile largi, încă nu trecuse întreaga oaste troiană în cetate, iar primejdia era mare. De aceea Apolon, luând chipul lui Agenor, se ivea ici şi colo prin fum ca o umbră înşelătoare, chemând pe Achile la luptă. Tot împungând norul cu lancea, Achile se depărta de porţi.

Abia târziu, luându-şi seama, el se opri deodată, dar împrejuru-i nu mai văzu nici un troian, iar norul se spulberă, străbătut de razele soarelui. Atunci înţelese Achile viclenia zeului-soare, dar era prea târziu, căci troienii toţi erau în cetate. Ei au tras porţile, au pus zăvoarele şi s-a aşezat fiecare la locul lui, pe ziduri, pe turnuri, la porţi. Ei erau gata acum să se apere cu săgeţi, cu bolovani şi cu foc, dispreţuind puterea lui Achile.

În dreptul porţilor Schee, Hector se surghiunise afară de ziduri şi ţinea morţiş să dea singur piept cu Achile. El se propti în faţa porţilor, îmbrăcat în armura smulsă de la Patrocle şi-l aştepta liniştit pe Achile.

MOARTEA LUI HECTOR.

Smulgându-şi părul se ruga Priam, bătrânul rege, de fiul său:

— Hector, nu-l mai aştepta pe duşman! Dacă te biruie Achile, rămânem cu toţii fără apărare. O mulţime de fii mi-a ucis ori i-a vândut în robie, de nu-i mai văd de mult cu cetele de oşteni intrând în cetate. Vai, ce prăpăd ar fi, însă, dacă ai pieri tu, vajnicul apărător al nostru, al tuturora! Fie-ţi milă de mine, sărmanul, şi nu mă face martor al nenorocirilor! Vedea-voi fecioarele mele răpite, copiii ucişi, casele pustiite, pruncii cu grumazul tăiat; nurorile târâte de învingătorul crud şi duse în robie; iar pe mine, la urmă, câinii mei flămând mă vor sfâşia înaintea porţilor. Un bătrân mort fără cinste, sfâşiat de câini la răscruce de drumuri e urât şi de batjocura omenirii.

Aşa vorbeşte Priam, dar Hector rămâne neînduplecat. Apoi mama Hecuba îşi sfâşie pieptul şi plânge, rugându-se de fiul ei cel mai drag:

— Copilul meu, cinsteşte sânul care te-a hrănit şi fugi de duşmanul care e gata să te ucidă! Vrei să mă laşi pe mine şi pe biata femeia ta cu copilul în braţe să te plângem cât vom trăi?

Zadarnic se roagă bătrânii, căci Hector gândeşte astfel în sinea sa: „Dacă intru şi mă furişez după ziduri, Polidamas îşi va bate joc de mine că nu l-am ascultat şi am dus oştirea la pieire. Troienii şi troiencele vor spune: „Hector cu neghiobia lui ne-a pierdut!” Vai, mai bine să intru în pământ, decât să-i aud vorbind astfel. Trebuie să dau piept cu Achile! Sau mor cu fală, sau mântui pe troieni de groaza lui!”

Stând rezemat de zid, Hector îşi înfipse lancea alături în pământ. El îşi rotea privirile de la câmp la cetate, de la nouri la glia cea neagră, ca omul ce aşteaptă moartea. Nici un cuvânt pentru părinţii săi nu-i venea pe buzele arse de durere. Ochii săi căutau pe Achile.

Dar când îl văzu alergând ca vântul, îmbrăcat în armura strălucitoare, când îi auzi chemarea de luptă, Hector se cutremură. El fugi de-a lungul zidurilor, iar Achile se ţinea după el ca şoimul ce urmăreşte un porumbel. Aleargă acum amândoi pe sub zidul înalt, iar paşii îi duc pe sub dealul vecin, în preajma smochinului sălbatic. Ei zboară pe drumul bătut de care, alături de fântânile din care ţâşnesc izvoarele râului Scamandru. Un izvor e fierbinte ca o flacără şi acoperit toată iarna de aburi; altul e limpede şi rece ca gheaţa. Apele amândurora se scurg în jgheaburile de marmură la care veneau altădată fetele mândre de la Troia cu rufele la-nălbit.

De trei ori ocoliră amândoi cetatea lui Priam şi, oricât era Achile de sprinten, tot nu-l putea ajunge pe celălalt din fugă, căci ei nu alergau pentru răsplăţi la întreceri, ci plata învingătorului era chiar viaţa învinsului.

Din Olimp, toţi zeii urmăreau cu ochii goana lor sălbatică. Nici marele Jupiter nu mai putu scăpa viaţa lui Hector. El mână pe Minerva să rânduiască izbânda lui Achile cum s-o pricepe mai bine. După al patrulea ocol, când luptătorii ajunseră iarăşi la fântână, zeiţa Minerva ieşi în întâmpinarea lui Hector, la înfăţişare leit Deifob, fratele lui cel mai drag, şi rosti vorbe înşelătoare:

— Nu mai fugi, frate Hector! De cine te temi? Iată, suntem doi acum, şi am dârza credinţă că împreună îl vom birui pe Achile.

Hector se opri în sfârşit şi-i răspunse:

— Tot tu, iubite frăţior, eşti mai curajos dintre toţi şi mă iubeşti mai mult! Mi se pare şi mie că vom înfrânge pe Achile.

Hector aruncă lancea către Achile.

Dar atunci, în Olimp, Jupiter întinse o cumpănă mare şi puse în talgerele ei ursita lui Hector şi pe a lui Achile. Cumpăna cu soarta lui Hector coborî greoaie până în beznele infernului. Viaţa lui era pecetluită; însuşi Apolon îl părăsi şi urcă în Olimp, căci nu-l mai putea ajuta! În aceeaşi clipă, Hector căzu străpuns de lancea lui Achile. Privind împrejuru-i, Hector nu mai zări pe Deifob şi pricepu înşelăciunea Minervei. Cu ultima suflare, el mai putu grăi:

— Achile, tu care ştii bine că întotdeauna am luptat cinstit şi că mi-am apărat ţara şi familia, primeşte darurile tatei şi încredinţează-i trupul meu ca să-i dea cinstea de pe urmă! Aşa aş fi făcut şi eu în locul tău.

Dar Achile îi strigă:

— Altădată ascultam rugămintea unui învins, chiar dacă nu era viteaz ca tine, dar acum plăteşte preţul sângelui! Nu eu ţi-o cer, ci Patrocle, pe care l-ai ucis. Nici o milă, nici o rugăminte nu te va mai scăpa de ura mea.

Zicând, Achile îi smulse lancea din piept şi risipi sângele eroului. Cruzimea lui Achile nu mai avea margini; el legă picioarele lui Hector în curele, şi-l atârnă de caleaşca sa. Rostogolindu-l prin pulbere, Achile îl purtă în triumf către mare. Furia răzbunării rămăsese ultimul său sfetnic.

Ce jale, ce zbucium în cetatea lui Priam! Bătrânul rege voi să iasă pe poartă ca să ceară trupul feciorului său, dar îl opriră troienii. Mama Hecuba îşi smulgea părul şi ţipa. Numai Andromaca nu ştia nimic. Ea îi pregătise cină fierbinte, bucuroasă că Hector va lupta de acum la adăpostul zidurilor. O treziră însă ţipetele troienilor. Andromaca porni către ziduri, neliniştită.

De pe turn, văzu telegarii lui Achile târând leşul bărbatului ei. Ochii femeii se împăienjeniră şi ea căzu la pământ.

Pletele i se deşiră şi podoabele de pe ea se împrăştie, alături de broboada zeiţei iubirii, darul ei de nuntă. Cumnatele ei o împresoară şi o ridică de subţiori. Când simţirile i se deşteaptă, Andromaca începe a se jelui:

— Vai, Hector, amândoi ne-am născut în aceeaşi zodie nefericită! Tu în palatul lui Priam de la Troia; eu în pădurile de pe muntele Tebei, în palatele tatălui meu, căruia îi ziceau Şoimanul. Vai, de ce oare mi-a mai dat el viaţă? Tu astăzi te duci în bezna negrului pământ, iar pe mine mă laşi văduvită, crudule, cu un prunc atât de mic în braţe. De-acuma nici tu n-ai să-l mai poţi ajuta, nici el nu-ţi va fi sprijin la bătrâneţe, dacă zeii l-or meni cu zile multe. Muncă şi frământare va fi viaţa lui; unii îi vor răpi ogorul, alţii îl vor despuia de alte averi, până va creşte ca să şi le apere. Nici tovarăşi de joacă nu va găsi, mergând mereu cu capul plecat şi cu lacrimi în ochi. Va cerşi de la prietenii tatălui său; pe unul îl va trage de mantie, pe altul de mână. Poate că vreunul milos îi va întinde paharul ca să-şi ude buzele, dar ceilalţi copii îl vor alunga, vor pălmui pe cel ce nu are tată. Şi se va întoarce, sărmanul, plin de lacrimi la mama îndurerată, care nu-l va putea ajuta. Bietul Astianax! El, care mai înainte, stând în braţele tatei, se hrănea numai cu măduvă de oaie! Iar dacă nu mai voia să se joace, adormea în leagănu-i cald sau în braţele doicii! O, copile, tatăl tău v-a apărat de duşmani, pe tine şi pe întreg norodul. De azi înainte cine o să vă mai apere? Acuma, trupul său lângă corăbii va hrăni viermii şi câinii, căci aşa vrea crudul Achile. Vai, bietul meu soţ, stai gol pe nisip, când acasă te aşteaptă straie frumoase şi curate, veştminte albe, ţesute şi spălate de mâna femeilor.

Aheii încetară lupta mai multe zile ca să îngroape trupul lui Patrocle. Achile arse trupul pe un rug uriaş; el strânse oasele şi cenuşa, punându-le în groapă. Alături de mort intrau în pământ comori de aur şi de argint, arme lucrate de meşteri vestiţi, lucruri îndeosebi preţuite de Patrocle. Apoi, ce cruzime! Doisprezece tineri troieni sunt înjunghiaţi şi arşi pe rug, iar cenuşa lor e risipită pe mormânt.

Urmează prânzul morţilor, apoi încep jocuri de luptă în cinstea lui Patrocle: alergări de care, lupte cu lănci, cu arcul, trânta, cestul cu mănuşi de piele, întreceri la fugă şi săriturile. Achile scoate din cort bogăţiile prietenului său şi pe ale sale ca să răsplătească pe jucători. Tineretul se întrece în avânt pentru a cinsti pe erou şi pentru a-şi arăta vitejia.

Noaptea, oştenii merg la corturi, ci numai Achile nu poate închide ochii. Din negurile nopţii îi pare că se desprinde o nălucă pe care o asemui cu chipul lui Patrocle. Prietenul său îl mustră cu privirea, dar nu-i vorbeşte. Crezând că nu l-a cinstit îndestul, Achile iese din cort, înhamă telegarii, apoi ocoleşte de trei ori cu carul mormântul lui Patrocle, târând şi trupul lui Hector prin ţărână. Douăsprezece zile la rând a batjocorit Achile trupul eroului, dar sufletul său tot nu se liniştea!

Zeii din Olimp cârteau pe ascuns împotriva cruzimii lui Jupiter, căci numai el îngăduia lui Achile să necinstească pe erou. În ziua a douăsprezecea, însă, Apolon se ridică plin de mustrări în adunarea zeilor. Mâhnit că nu l-a putut ajuta pe Hector în clipa din urmă, aşa vorbi zeul mărit al soarelui:

— Ce sălbatici sunteţi, zei ai Olimpului! Oare nu vă îndurerează cruzimile lui Achile? Oare Hector nu v-a adus cele mai fragede jertfe? Nu-i veţi mai scuti trupul de batjocuri şi sufletul de rătăciri la porţile infernului? Ce crimă a făcut Hector? El a murit eroic, apărând ţara şi poporul său, o dată cu altarele voastre din Troia. Pentru aceasta voi îl puneţi pe o treaptă cu cel din urma mişel? Nu veţi mai da cetăţii troiene trupul său? Nu-l veţi mai înapoia femeii, copilului şi părinţilor ca să-l aşeze în pământ? Voi jertfiţi totul mâniei lui Achile care nimiceşte floarea tineretului. El a pierdut orice simţire omenească şi orice cuviinţă faţă de voi. Opriţi-l pe Achile să mai târască în ţărână trupul lui Hector, dacă nu vrea să ajungă ţinta urii vreunui zeu nemuritor! Eu unul nu voi mai putea îndura multă vreme această ruşine pentru oameni şi pentru zei. De ce batjocoreşte el făptura acestui pământ nesimţitor?

Cuvântarea cântăreţului Apolon, care mângâie pe zei şi pe oameni cu sunetul lirei şi cu viersul său melodios, înduioşă adânc pe tatăl ceresc. Jupiter trimise îndată lui Achile poruncă să înapoieze regelui Priam leşul fiului său. Apoi mână pe curierul Mercur la regele Priam. Zeul Mercur alergă la Troia, iar la miezul nopţii însoţi pe bătrân printre armatele duşmane. El adormi ochii străjerilor cu toiagul fermecat cu care a adormit cândva pe uriaşul Argus, cel cu o sută de ochi. Regele Priam intră nevăzut în cortul lui Achile, căzu la picioarele lui, sărută mâna care i-a ucis atâţia feciori, apoi se rugă plângând:

— Adu-ţi aminte, Achile, de tatăl tău bătrân ca şi mine şi înconjurat de duşmani! El e totuşi mai puţin nefericit câtă vreme ştie că feciorul său eroic se va înapoia curând în braţele sale. Ci mult mai de plâns este soarta mea. Am crescut în palatele mele cincizeci de feciori ca brazii de tineri şi de frumoşi, dar numai câţiva au mai scăpat de braţul tău neînvins. Acum, nu de mult, mi-ai doborât pe cel mai vajnic, pavăza vie a poporului nostru, pe care Troia întreagă îl plânge. De jalea lui Hector venii acum la tine, înfruntând umbrele morţii. Ia aminte la zei, la nefericirea şi umilinţa mea, la tatăl tău bătrân ca şi mine şi mai puţin nefericit! Înapoiază-mi rămăşiţele lui Hector, ca să le îngrop la Troia, după cinstea faptelor sale şi a neamului său!

Pe Achile îl înecară lacrimile la auzul acestor cuvinte care-i aminteau de tatăl său, şi el dădu bătrânului mâna să se ridice. Iată-i plângând pe amândoi, unul de dorul părintelui, altul de jalea feciorului! Singuri şi nevăzuţi de nimeni, duşmanii de peste zi se tânguie unul în braţele altuia.

— Vai, rege, e neîndoielnic pentru mine că un zeu te-a călăuzit prin beznele nopţii, întunecând ochii străjerilor. Ce inimă de aramă ai şi câtă dragoste poartă în ea, ca să înfrunte atâtea primejdii de moarte! Ce soartă ne-au dăruit zeii tuturora şi cât de şubrede sunt bucuriile noastre! Tatălui meu i-a hărăzit voinţa zeilor pe o zeiţă de soţie şi se părea că norocul în casa lui avea să sălăşluiască de-a pururi. Dar în mijlocul averilor agonisite pentru el şi pentru mine, eu nu voi mai putea să-i fiu mângâierea bătrâneţilor, căci şi mie mi-e sortit să putrezesc pe câmpiile Troiei. Potoleşte-ţi, bătrâne, durerea! Morţii nu mai învie, oricât i-am chema. Mai bine întăreşte-ţi sufletul, căci multe nenorociri mai avem cu toţii de îndurat!

Achile iese din cort ca să îngrijească trupul lui Hector; el îi spală sângele de pe răni şi colbul pătruns în piele, cât l-a rostogolit în ţărână. Ce minune! După douăsprezece zile, trupul lui Hector a rămas întreg; el nu s-a învineţit, nu s-a umflat; viermii nu au pătruns în măruntaiele lui. Achile spală cu apă trupul nevătămat, care parcă ar fi murit atunci. El înţelege că un zeu a avut grijă de bunul Hector, şi se cutremură de mânia acelui zeu răzbunător. Întorcându-se, Achile spune regelui:

— Dormi, bătrâne, liniştit, lângă cortul meu, ca să nu te vadă cineva aici! Mâine dimineaţă ia-ţi feciorul şi du-te cu aceeaşi călăuză care mi te-a adus. Dar spune-mi, câte zile vă trebuie ca să îngropaţi cu cinste pe Hector?

— Douăsprezece zile, răspunse Priam. Trebuie să cărăm din munţi copacii aromaţi pentru rugul înalt, după rangul celui mort.

Achile răspunse:

— Rege, îţi dau cuvântul meu că nimeni dintre noi nu va tulbura înmormântarea. Veţi avea vreme să-l plângeţi pe Hector şi să-l încredinţaţi pământului primitor. Poate aşa voi găsi şi eu odihna pierdută a sufletului meu.

Ei merg la culcare, dar la miezul nopţii zeul Mercur îl deşteaptă pe rege şi pleacă împreună, înainte de a se trezi aheii.

Zărind de pe ziduri pe regele Priam întorcându-se cu dragul lor Hector, troienii veniră grămadă în întâmpinarea lor. Toţi ochii pluteau în lacrimi. Cea dintâi îl jeli iubita soţie pe Hector:

— Tânăr te-ai mai dus de pe lume şi m-ai lăsat văduvită, singură în palat, să cresc un prunc fără tată. Mă tem că n-o să-l văd crescând alături de mine, când va cădea cetatea troiană. Căci ai pierit tu, care o păzeai şi vegheai, tu, care ocroteai pe copii şi pe mame. De acum înainte ele vor fi târâte la corăbii. Voi cădea şi eu în robie şi tu, copile drag, vei sluji unui stăpân crud, fără de suflet. Sau poate vreun duşman înverşunat te va arunca de pe ziduri şi te va zdrobi, de ciudă că tatăl tău Hector i-a ucis în război pe tata, pe fiul sau pe fratele său. Căci pe mulţi a mai făcut şi Hector să muşte ţărâna, şi era tare crud în război. Dar cu înverşunarea lui a apărat cetatea, şi de aceea norodul îl plânge acum. Groaznică jale ai lăsat, Hector, părinţilor tăi, dar mie mi-ai lăsat o durere şi mai amară! Mie nu mi-ai întins mâinile din patul de moarte, mie nu mi-ai spus o vorbă bună, de care să-mi aduc aminte cât voi trăi.

Apoi mama Hecuba jelui pe Hector:

— Iubitul meu fiu, odorul meu scump, te-au iubit zeii cât ai fost viu, şi de aceea te îngrijiră şi mort, ca să nu cazi pradă viermilor şi fiarelor. Zeii, care nu i-au înviat lui Achile prietenul, te-au păstrat pe tine întreg şi curat, de parcă ai fi încă în viaţă, sau parcă te-ar fi ucis chiar acum săgeţile mângâietoare ale lui Apolon. Aşa ţi-arătară zeii iubirea lor.

Jelui moartea lui Hector şi cumnata sa Elena:

— Hector, tu inimii mele mai scump decât oricare dintre cumnaţii mei, fraţi ai lui Paris care mă aduse la Troia… mai bine muream pe drum! De când am părăsit ţara părinţilor mei şi am venit între ai voştri, un cuvânt rău nu am auzit de la tine. Ba mă apărai ca un frate şi de mustrările altora. De azi înainte, nimeni din Troia nu-mi va mai lua apărarea.

Troienii toţi, plângând moartea lui Hector, îşi plângeau şi a lor nenorocire. Fiecare se vedea fără apărare şi pradă corbilor, în faţa mâniei lui Achile.

Tinerimea aduse lemne înmiresmate, clădind un rug înalt. În ziua a douăsprezecea, prietenii scoaseră pe Hector din casă, îl aşezară pe rug, aprinseră lemnele şi, alături de para dogoritoare, plângeau cu toţii din adâncul inimii. Spre seară, norodul se strânse în jurul rugului şi stinse focul cu vin, după vechile datini. Prietenii adunară oasele albite de flăcări şi le înveliră cu pânze subţiri purpurii. Apoi, împreună cu fraţii care i-au mai rămas lui Hector, ei îi puseră oasele într-o raclă de aur. Săpară o groapă adâncă şi ascunseră în fundul ei racla cu rămăşiţele lui Hector. Bocetele şi ţipetele sfâşiau văzduhul. Oştenii grămădiră bolovani deasupra mormântului şi înălţară o movilă înaltă de pământ. Se rânduiră paznici de noapte în jurul mormântului, iar poporul se adună la bogatul ospăţ de înmormântare.

ULTIMELE ZILE ALE TROIEI.

După douăsprezece zile, războiul crud puse din nou să se înfrunte pe oamenii care şi-au plâns morţii în pace. Hector nu mai era şi luptele de câmp încetară. Se încăierau duşmanii numai la ziduri şi la porţi, iar aheii tot nu izbuteau să dărâme zidul înalt, apărat de vajnici oşteni.

Lăncile şi spadele nu se mai încrucişau ca odinioară, ci arcaşii duceau greul luptei. Printre arcaşi, cel mai dibaci era fiul lui Priam, Paris cel frumos. De pe culmea zidului, el săgetă mulţime de luptători, iar grecii clocoteau de mânie, că nu-şi pot răzbuna morţii. Războiul se tărăgăna şi nimeni nu dobândea biruinţă.

Dar iată, din depărtare soseşte la Troia o armată de fecioare amazoane, în frunte cu regina Pentesilea, fiica lui Ares-Marte, zeul războaielor. Regina ucisese din greşeală pe scumpa ei soră şi jurase să-şi piardă şi ea viaţa în război. Şi cum tatăl ei olimpic sprijinea cu drag pe troieni, Pentesilea porni în ajutorul lor, hotărâtă să alunge pe ahei de la zidurile Troiei. Ea sosi pe neaşteptate, atât de furtunoasă, încât aheii nu avură timp să se apere. Ei luară fuga şi se îngrămădiră în faţa corăbiilor.

Achile şi Aiax erau departe, la mormântul lui Patrocle, când auziră ţipete şi zăriră vârtejuri de colb. Ei alergară în ajutorul aheilor. În vreme ce Aiax aduna oastea răvăşită şi o întorcea la luptă, Achile întâmpină pe regina amazoanelor. Pentesilea îi aruncă o lance grea, dar armura divină i-o trimise înapoi. Mânios din cale-afară, eroul izbi în piept pe regina amazoanelor cu uriaşa sa lance. Când o văzu pe regină căzând, Achile se aplecă să-i smulgă lancea din piept. Dar atunci, chipul dulce şi fermecător al fecioarei înduioşă inima eroului care vărsă multe lacrimi pentru ea şi o îngropă cu cinste.

Şi nu trecu mult de la moartea amazoanei, când în ajutorul Troiei sosi din Egipt un mândru şi frumos fecior de faraon, cu faţa albă ca laptele, uriaş la făptură, viteaz neîntrecut în războaie. Era Memnon, feciorul zeiţei Aurora şi nepot al lui Priam. Memnon nutrea o vie speranţă că va ucide pe Achile şi va scăpa Troia de la pieire. El întâlni mai întâi pe Antiloh, viteazul şi iscusitul fecior al lui Nestor bătrânul, şi-l ucise. Dar Achile, care-l iubea pe Antiloh mai mult decât pe toţi ceilalţi ahei, sări să-l răzbune. Ei se luptară din greu şi lupta ţinu până seara, dar până la urmă Memnon căzu mort la picioarele lui Achile.

Atunci, din ceruri, zeiţa Aurora începu a plânge şi a-şi sfâşia obrajii de durere, rugându-se de mai-marele Jupiter să nu părăsească pe fiul ei. Mai-marele zeilor îi ascultă rugămintea şi-l prefăcu pe viteazul Memnon în roua zorilor, care cade pe frunze dimineaţa, înainte de înălţarea Aurorei. Astfel zeiţa îşi vede în fiecare dimineaţă pe feciorul drag, care se topeşte de căldura ei.

Dar şi Achile, după atâtea biruinţi, se apropia tot mai mult de capătul vieţii, căci el alesese gloria în locul bătrâneţii tihnite. La naşterea sa, zeiţa Tetis îl scăldase în apele mocirloase ale Stix-ului, râul infernului, şi astfel nici o armă nu putea străbate trupul eroului. Dar când l-a cufundat în apă, ea l-a ţinut de un călcâi pe care nu l-au udat apele Stix-ului, şi astfel călcâiul lui Achile rămăsese primejduit de ascuţitele arme.

Într-o zi, când Achile se îndrepta spre templul lui Apolon, îl zări pe zeu alături de arcaşul Paris. De trei ori îi strigă Apolon să se oprească, dar Achile înainta mereu. Mâniat, zeul apucă mâna lui Paris cu arcul şi slobozi o săgeată otrăvită în călcâiul lui Achile. Acesta căzu mort.

Pentru armele şi trupul lui Achile, o luptă crâncenă se dezlănţui între ahei şi troienii care cutezară din nou să iasă de după ziduri. Jupiter îşi aruncă trăsnetul între tabere, şi abia atunci izbutiră aheii să ia trupul şi armele lui Achile. Pentru armele divine, luptară între ei iscusitul Ulise şi puternicul Aiax. Fie că Ulise a fost mai tare, fie că judecătorii au judecat strâmb, Ulise avu izbânda. Dar marele Aiax, mâhnit şi ruşinat, şi-a pierdut minţile şi s-a înjunghiat cu sabia. Astfel, într-o singură zi, aheii au pierdut doi mari eroi.

Troienii se simţeau din nou mai tari şi Paris ţintea mereu cu arcul pe cei mai viteji.

Frumosul Paris se afla într-o zi pe zidul Troiei, când arcaşul Filoctet, prietenul lui Hercule, îl ajunse cu o săgeată otrăvită. Paris nu muri, dar, cuprins de groaznice chinuri, fugi din munţi, la zâna Enone, care mai de mult îi fusese soţie şi pe care el o părăsise pentru frumoasa Elena. Zâna, pricepută în leacuri, l-ar fi putut vindeca, dar nu voi s-o facă, ci-l lăsă îndelung să se chinuiască, până ce moartea puse capăt suferinţelor sale.

După moartea lui Paris, fratele său Deifob, frumos la chip ca un zeu, îndrăgostit de Elena, se cunună cu ea şi amândoi duseră casă bună la curtea regelui Priam.

Războiul dezlănţuit în jurul Troiei nu mai contenea, şi zadarnice erau încercările aheilor de a trece peste zid. Părea că luptele nu vor mai înceta niciodată. Zece ani erau aproape de împlinire, fără ca zeii să alunge pe ahei ori să dărâme Troia. Deznădejdea adâncă îi cuprinse pe troieni şi pe greci deopotrivă. Eroii cei mai străluciţi din amândouă taberele pieriseră de mult, şi cu toate acestea sângele curgea în valuri, jertfă cruntă a zeului Marte, de-o parte şi de alta a măreţelor ziduri cu fruntea înfiptă în cer.