ARDEREA TROIEI.

În ziua cea din urmă a Troiei, când grecii părăsiră ţărmul, nu se mai afla înaintea porţilor decât uriaşul cal de lemn. Dar apoi poporul începu a ieşi din cetate şi-l privea cu uimire. Ce bucurie pe troieni! De zece ani doreau ei ziua aceasta. Nici nu le venea să-şi creadă ochilor că nu mai văd duşmanii pe câmpie. Ieşeau pe rând copii, femei, bărbaţi şi roiau murmurând în preajma namilei de lemn. Iar cei care cârmuiau destinele cetăţii se întrebau: Ce vor face cu calul? Ce rost i-au dat grecii când l-au făcut? Unii strigau cu tărie să-l tragă în cetate, alţii se dădeau de ceasul morţii, străduindu-se să arate soţilor că namila de lemn este o maşină de război, o înşelătorie grecească, şi că trebuie arsă în foc sau înecată în mare. În vreme ce ei sfătuiau fără folos, iată, din vârful unui deal coboară gonind preotul Laocoon, care ducea de mână pe cei doi copilaşi ai săi. Abia trăgându-şi suflarea, el strigă de pe deal troienilor:

— Nefericiţilor, v-aţi pierdut mintea? Vă închipuiţi că duşmanii sunt acum departe? Nădăjduiţi că grecii vicleni vă vor aduce daruri sfinte la plecare? Oare atât de puţin îl cunoaşteţi voi pe Ulise? Credeţi-mă! În pântecele calului acesta se află pitiţi luptători sau vreo maşină care va izbucni, sfărâmând zidurile şi cetatea noastră. Fără îndoială, vi se întinde o capcană în care vă aruncaţi ca orbii. Eu, unul, mă tem de greci chiar când ne vin cu daruri.

Ca să întărească spusele sale, preotul aruncă o săgeată de fier în trupul lemnos, care răsună din adâncuri cu zgomote surde şi zăngănit de arme. Dar troienii nu voiau să audă nimic, pentru că zeii pizmaşi le răpiseră şi auzul şi mintea. Ei tot se îndoiau de spusele preotului şi voiau cu dinadinsul să înfrunte duşmănia destinului.

Şi cum stăteau încă nedumeriţi şi-şi aruncau priviri întrebătoare, iată se apropie de ei o ceată de ciobani, ducând cu larmă mare în mijlocul lor pe un flăcău străin, de bună seamă grec, legat cu mâinile la spate. El se zbătea şi plângea în mâinile lor, arătând nespuse de îngrozit, precum poate şi era. El se dăduse prins de voia lui şi-şi punea viaţa în primejdie de moarte numai ca să izbutească vicleşugul grecilor. Tinerii troieni făceau roată împrejurul prinsului şi râdeau de soarta lui. El fu târât în faţa regelui. Atunci păru mai liniştit, ba începu a se şi ruga cu glas tânguitor:

— Sărman de mine, oare nicăieri pe lumea aceasta nu voi mai putea găsi un adăpost? Abia am scăpat din mâinile lui Ulise, pierzând astfel nădejdea că-mi voi mai vedea părinţii şi patria, iar acum din nou să mă aştepte moartea?

La auzul unor cuvinte atât de triste, inimile tuturor se înduioşară, iar regele Priam îl şi întrebă:

— Din ce neam eşti, tinere? Ce întâmplare te-a adus în mâinile troienilor?

Fără a-şi pierde cumpătul, prinsul născoci o poveste, pe jumătate adevărată, care avea tocmai de aceea darul de a fi lesne de crezut:

— Numele meu e Sinon. Sunt grec şi am pornit cu oastea lui Agamemnon să lupt împotriva voastră. Nu voi spune decât adevărul, deşi adevărul mă poate duce la moarte. Dacă destinul a făcut din Sinon un nefericit, nu va face din el şi un mincinos. Trăiam liniştit în mijlocul grecilor, atâta vreme cât a vieţuit căpitanul meu Palamede, sub scutul căruia am plecat de acasă, ca rudă săracă a lui. Dar Palamede, precum ştiţi şi voi, îl supărase rău pe Ulise acum zece ani, când au fost să plece la Troia. Ulise nu se împăca cu gândul să-şi lase nevestica cu copilul în braţe şi să plece la război. Când Palamede, cu mulţi vestiţi căpitani, a venit să-l cheme la Troia cum le-a fost legământul la nunta prea-frumoasei Elena, Ulise se prefăcu nebun. Dar Palamede, care era tot aşa de iscusit ca şi Ulise, pricepu că e teafăr şi printr-o şiretenie îi dădu înşelătoria pe faţă. Ei bine, Ulise nu i-a iertat niciodată lui Palamede că a fost mai isteţ decât el şi că l-a făcut să ajungă la Troia. Apoi, în timpul războiului, la adunările fruntaşilor, Palamede se întrecea mereu în înţelepte sfaturi cu Ulise, şi adeseori s-a dovedit chiar mai prevăzător. Dar Palamede ura din inimă războiul, şi tocmai acest lucru l-a pierdut, căci într-o zi Ulise îl învinui că a primit daruri de la regele Priam pentru a încheia pace cu grecii. Fiind osândit la moarte pentru vânzare de neam, el a fost ucis. Totuşi, Aiax cel mare şi alţi fruntaşi, nevoind să creadă în trădarea lui Palamede, i-au luat trupul şi l-au înmormântat după datini. Din ziua morţii lui Palamede, traiul meu între greci a devenit o povară. Tăcut şi cu ochii în jos, trebuia să mă furişez printre oşteni, ca să nu stârnesc bănuieli şi să nu-mi atrag ura cuiva. Şi îndeosebi, începând dintr-o zi, când am avut nesocotinţa să mărturisesc unui prieten al lui Ulise că voi răzbuna moartea lui Palamede, soarta mea a fost pecetluită. Din acea zi, Ulise mă urmărea necontenit şi căuta orice prilej să mă piardă. Pentru aceasta, s-a prefăcut că cercetează oracolele, care i-ar fi spus: „Aşa cum la începutul războiului aheii au sacrificat o fecioară, pe Ifigenia, fiica lui Agamemnon, ca să dobândească sprijinul zeilor, astăzi, dacă ei vor să înfrângă Troia, trebuie să jertfească un grec, un bărbat”. Toţi grecii au îngheţat de frică auzind oracolul, căci pe fiecare îl putea alege moartea. Atunci Ulise, prefăcându-se că a vorbit cu proorocul Calchas, se întoarse cu faţa la oştire şi strigă cu glas de tunet numele meu. Toţi răsuflară uşuraţi că s-a găsit o victimă.

Am fugit noaptea de la altar cu tâmplele legate în panglici – semn al jertfirii care se apropia. Am fugit rupând lanţurile şi am aşteptat până am văzut pe greci plecaţi. Acum vin la voi cu inima plină de încredere. Mântuit de moarte, vă rog să-mi dăruiţi libertatea şi să mă primiţi între voi. Nici o legătură nu mă mai ţine de ahei, care m-ar ucide fără milă.

Când Sinon îşi încheie cuvântul, niciunul dintre troieni nu-l mai socotea duşman şi nimeni nu bănuia că toată cuvântarea nu a fost decât o minciună. Priam strigă ciobanilor:

— Băieţi, dezlegaţi-l şi lăsaţi-l liber! De-acum înainte, Sinon, tu eşti troian şi nu te vei simţi niciodată străin de noua ta patrie. Spune-mi, totuşi, care e rostul acestui cal de lemn, pe care grecii l-au părăsit pe câmpiile Troiei? Este vreo maşină de război sau un dar închinat vreunui zeu?

Sinon răspunse:

— Zei ai cerului şi ai mării, altare sfinte în faţa cărora era să fiu jertfit, nu luaţi în nume de rău destăinuirea pe care voi face-o troienilor, căci de azi înainte eu sunt troian şi nu mai datorez nimic acelora care au încercat să mă ucidă prin viclenie. Fugind de la altar, m-am adăpostit într-o mlaştină, unde am aşteptat să plece grecii, cum era vorba. Vai, dacă ei mă găseau ori nu, eu tot nu-mi mai vedeam niciodată părinţii şi copiii. Mă tem însă că grecii se vor răzbuna pe dânşii în locul meu. Ei vor plăti pentru mine. Cel puţin să-i răzbunaţi voi! De aceea vă voi spune totul. Rege, calul de lemn a fost menit să împace cu grecii pe Minerva, după ce ei, nerecunoscătorii, au cutezat să-i jefuiască templul. Ei au furat statuia zeiţei, ucigând paznicii, apoi au scos statuia în câmp ca s-o trimită la Argos. Zeiţa le-a arătat pe loc mânia ei, începând să arunce din ochi scântei. O sudoare sărată trecu pe trupu-i de piatră, şi toţi văzurăm cu groază cum clătina braţul cu lancea, semn de groaznică mânie. Lucrurile acestea vă sunt cunoscute, de bună seamă, căci vi le-a adus zvonul, cel peste tot răzbătător. Proorocul Calchas a poruncit atunci aheilor înnebuniţi de groază să caute a împăca pe zeiţă, înălţându-i monumentul acesta de lemn, atât de mare, încât să nu încapă prin porţile Troiei ca să-l aşezaţi lângă temple. El a voit să nu puteţi duce calul în cetate, ci să-l sfărâmaţi, să-l pângăriţi, şi astfel să vă lovească ura Minervei. Căci dacă voi puteaţi aduce calul în cetate, toate popoarele Asiei se răsculau împotriva grecilor. Şi Calchas proorocul a sfătuit pe ahei să ceară din nou ocrotirea zeiţei, aducând înapoi din Argos statuia furată. Grecii s-au întors acasă numai pentru a redobândi iertarea zeilor, cu rugăminţi la vechile lor altare. Ei vor să-şi reaprindă focul sfânt, dar se vor întoarce curând la Troia. Fiţi cu luare-aminte şi aşteptaţi-i cu armele în mâini!

Troienii toţi crezură că Sinon a spus adevărul. Şi pentru ca nimeni să nu mai cârtească împotriva minciunilor lui Sinon, Minerva trimise troienilor o minune, care le întunecă judecata. Preotul Laocoon săvârşea o jertfa lui Neptun înaintea altarelor, când din mijlocul mării line ţâşniră într-un salt uriaş doi balauri negri, înaintând spre port. Capetele lor roşii de sânge se înălţau deasupra valurilor, iar trupurile lor, însemnând două cercuri uriaşe, păreau că alunecă pe faţa apelor. Se aruncară pe mal şi se apropiau cu ochi scânteietori şi cu şuierături groaznice. Norodul înspăimântat începu să fugă. Balaurii se îndreptau spre Laocoon, dar întâlnind pe cei doi fii ai săi, se încolăciră împrejurul lor.

Bătrânul sare într-ajutorul copiilor cu armele în mâini, dar jivinele se reped şi la el, îl împresoară şi înalţă capetele. Acoperit de venin, el luptă zadarnic să scape din strânsoare şi aruncă spre ceruri strigăte deznădăjduite, ca un taur rănit, până ce cade înăbuşit înaintea altarului, lângă fiii săi. Balaurii se descleştează alene de trupurile moi şi merg să se aşeze la altarul Minervei, sub ochii îngroziţi ai troienilor. Nimeni nu se mai îndoieşte că zeii l-au pedepsit pe Laocoon şi că ei poruncesc troienilor să aducă uriaşul de lemn în cetate. Îi leagă deci corzi în jurul gâtului, îi pun tăvăluguri de lemn sub picioare şi-l târăsc ca pe roţi până la porţile Troiei, în cântece de veselie. Şi fiindcă porţile erau prea strâmte şi scunde pentru el, troienii dărâmă o bucată de zid, împingând namila de lemn către poarta templului Minervei. Copiii şi tinerele fete sunt fericiţi să atingă cu degetele lor funiile care trăgeau calul. În drum, de patru ori se izbeşte namila de praguri şi de patru ori se aude zăngănit de arme dinăuntru. Troienii însă împing mai departe calul, până ajung la poarta templului. În zadar Casandra, fiica lui Priam, ştiutoare a viitorului, strigă plângând ce-i aşteaptă, căci Apolon, care-i dăduse darul ghicirii, nu lasă pe nimeni să-i creadă proorocirile. Troienii sărbătoresc în cântece şi ospeţe noua lor sărbătoare.

Dar noaptea alunecă din ceruri şi cu ea o dată fiecare se duse să se culce în casa lui. Toţi erau ameţiţi de băutură şi căzură cu trupurile amorţite de somn. Nici o suflare nu se mai auzea în oraşul adormit, când, în puterea nopţii, Agamemnon se înapoie furiş la ţărmul mării cu oştile sale, purtând un fanar aprins pe corabia împărătească.

Stolul de corăbii îl urmează de aproape şi toată armata se îndreaptă în tăcere spre porţile Troiei. Fanarul era un semn; Sinon veghea de mult în aşteptarea lui; când îl zări, el se furişă sub pântecele calului, căruia-i deschise uşiţa tăinuită. În linişte adâncă, patru sute de luptători coboară la pământ pe funii ori pe scări, aleargă la porţile cetăţii, sugrumă străjile şi deschid calea oştirilor greceşti. Cu ei împreună alunecă în jos pe frânghii şi crudul Ulise, Pirus-Neoptolem, fiul lui Achile, tot aşa de avântat ca şi tatăl său; doctorul Mahaon şi bălanul Menelaos. Ei dau năvală în oraşul adormit, pe când prin porţile deschise intră alergând gloatele greceşti de pe corăbii, care se întorseseră cu toatele în port.

Lumea dormea somn greu după lungi necazuri în întreaga Troie, când umbra nefericitului Hector, fiul lui Priam, se arătă lui Enea în somn, plin de răni, de nămol, de sânge închegat, precum Enea şi-l amintea târât în colb după carul lui Achile. Umbra glăsui astfel:

— Deşteaptă-te, Enea, fugi fără zăbavă dinaintea focului! Duşmanul e în mijlocul zidurilor, şi Troia a căzut. Ne-am luptat destul pentru ea, acuma n-o mai putem ajuta în nici un chip. Dacă putea fi mântuită cu bărbăţia braţelor, ar fi fost mântuită de noi amândoi. Sunt alte puteri care luptă împotriva ei. Nu putea să cadă decât prin viclenie, dar astăzi i-a sosit ziua din urmă. Destinul voieşte să facă din tine un rege al troienilor risipiţi. Ia cu tine statuile zeilor şi ale strămoşilor cetăţii şi întemeiază cu ele dincolo de mare o cetate nouă şi glorioasă!

Hector aduse lui Enea chipul Vestei, zeiţa altarelor şi a focului, apoi pieri într-un nour. În urma lui se stinse şi focul sfânt de pe altar, aceasta însemnând sfârşitul Troiei.

Neorânduiala şi măcelul erau în toi în cetate şi de pretutindeni se auzeau strigăte de groază. Enea ascultă o clipă şi i se păru că aude ţipete până la casa tatălui său Anchise. Tot astfel, când un lan e sfâşiat de flăcările pe care un vânt furios le împinge din urmă, sau când o câmpie e înecată de puhoaie care se prăvălesc din creştetul munţilor la vale, dezrădăcinează copacii şi risipesc munca plugarului, ciobanul neliniştit, din culmea unei stânci, se sileşte să ghicească pricina sunetelor pe care nu le desluşeşte prea bine. Enea înţelese că Troia a fost vândută şi că preţul vânzării a fost plătit vânzătorilor. El fu cuprins de furia războinică, deşi înţelegea că totul e pierdut. Îl întâmpină preotul Pantus cu mâinile pline de vase sfinte şi de chipurile zeilor cetăţii biruite.

— Aceasta e noaptea din urmă a Troiei! strigă el. Nu mai există troieni, nici Troia, nici slava ei pe care o credeam eternă. În cetate grecii sunt stăpâni. Flăcările mistuie totul. Uriaşul cal de lemn aruncă din pântecele său ostaşi, iar Sinon, pe care Priam l-a scăpat de la moarte, întinde focul cu o torţă din casă în casă, bătându-şi joc de bunătatea troienilor. Valuri de greci intră mereu pe porţi şi ucid pe cei ce încearcă să fugă.

Când Enea, aţâţat de cuvintele preotului, îşi îndreptă ochii spre cetate, nu mai văzu decât flăcări şi fum. Pe dată el puse mâna pe arme şi porni, neînsoţit de nimeni. Nu merse mult şi întâlni o ceată de troieni cu armele în mâini, gata de moarte. Printre ei se afla şi Coreb, logodnicul Casandrei. Zadarnic îl tot rugase Casandra să plece din Troia, că nu mai e nici o speranţă. Coreb venise la Troia să lupte.

— Încercarea voastră e o zădărnicie, le vorbi Enea. Zeii au părăsit altarele şi templele, iar voi apăraţi o patrie care nu mai există. Haideţi, dară, să murim cu toţii, aruncându-ne în vâlvătaie! O singură mântuire mai e pentru învinşi, să nu mai spere în nici o mântuire!

Tinerii nu se înspăimântă, ci pornesc la luptă cruntă. Ei înaintează printre mormane de leşuri şi printre flăcări. Ei ucid mulţime de ahei, apoi se înarmează cu coifurile, cu scuturile şi săbiile lor. Viclenia prinde, şi pe toţi care le ies în cale îi ucid. Când îşi dau seama că au căzut în mâinile troienilor, ei sar ca muşcaţi de şarpe şi vor să fugă, dar prea târziu. Unii caută scăpare la ţărm; alţii, de groază, încearcă să intre în pântecele calului. Ce ruşine! Dar ce folos? Niciunul nu scapă.

Casandra se iveşte în mijlocul soldaţilor greci, cu mâinile legate, smulsă din templul Atenei. Ea ridică ochii către cer, iar Coreb, logodnicul îndrăgostit, nu poate îndura. El se repede mânios în mijlocul grecilor, iar troienii îl urmează. O smulg pe Casandra din mâinile lor, dar troienii de pe acoperişul templului, crezându-i greci, îi atacă cu o ploaie de suliţi. La rândul lor, grecii dumiriţi îi primesc şi ei cu armele în mâini. Troienii, atacaţi de pretutindeni, având împotrivă pe viteazul Aiax, pe Menelaos şi pe Agamemnon, dau înapoi, Coreb se aruncă în săbii şi moare pentru logodnica lui, iar grecii o duc din nou în tabăra lor. Mergând tot înainte cu puţini luptători, căci ceilalţi erau la pământ, Enea se pomeni în faţa palatului lui Priam, unde măcelul şi moartea domneau mai crâncene ca oriunde. Grecii se străduiau să urce pe zid, iar troienii îi striveau sub dărâmături. Grinzile şi tencuielile aurite, trufaşe podoabe ale lăcaşului regilor, fură smulse şi aruncate asupra duşmanului.

Enea şi oamenii săi se furişară în curtea dinăuntru a palatului, printr-o uşiţă tainică. Ei urcară pe acoperiş, alături de turnul cel mare de pe care se vedea întreaga Troie, nădăjduind zadarnic să-l ajute pe regele Priam. Loviră cu topoarele rădăcina turnului, prăvălindu-l peste ahei cu zgomot asurzitor. Alţi greci se urcară pe dărâmăturile turnului şi căzură de asemenea sub bolovanii aruncaţi de troieni.

Înaintea porţilor, Pirus-Neoptolem, feciorul lui Achile, alerga de la un capăt la altul al oştirii sale, îmbrăcat în armura strălucitoare. El era asemenea unui şarpe care, la întoarcerea primăverii, iese dintr-un ascunziş, umflat de sucuri veninoase, îmbrăcat în piele proaspătă şi strălucitoare ca razele soarelui. El se mişcă alene, se îndoaie cu uşurinţă, îşi înalţă capul cu trufie şi clatină limba cu trei furci. Pirus grăbeşte atacul la intrare, aruncă focul pe acoperiş, apoi ia în mână târnăcopul cu două tăişuri şi sparge poarta de lemn întărită cu aramă. El o zguduie din ţâţâni şi croieşte o crăpătură largă care descoperă în faţa duşmanului palatul în întregimea lui, sălile lungi şi camerele regelui. Femeile înlăcrimate scoteau ţipete sfâşietoare. Cu copiii în braţe, ele îmbrăţişau porţile şi le sărutau, ştiind că nu le vor mai vedea niciodată.

Pirus, tot aşa de arzător în luptă ca şi tatăl său Achile, dă asaltul din urmă. Nici baricadele, nici apărătorii lor nu se mai pot împotrivi. Loviturile repetate de berbece răstoarnă poarta, iar meterezele sunt o piedică zadarnică. Aheii îşi deschid drumul cu sabia, intră mânioşi, măcelărind pe toţi câţi întâlnesc în cale.

În pragul palatului, Pirus se îmbăta de sânge, iar pe urma lui călcau fraţii Menelaos şi Agamemnon. Cele cincizeci de încăperi ale palatului împodobite cu aur se prăbuşiră, iar din ele se iviră cincizeci de nurori ale lui Priam, plângând.

Când văzu bătrânul Priam cetatea sa în prada urgiei şi pe duşman biruitor în palatul său, se înarmă cu sabia nefolositoare şi se acoperi zadarnic cu arama. Greutatea platoşei întrecea cu mult puterea umerilor săi. Într-una din curţile palatului era un altar al zeilor casei, umbrit de un dafin bătrân. Acolo se strânseră regina Hecuba cu cele cincizeci de nurori şi cu fiicele sale, ca nişte porumbiţe sfioase, înspăimântate de furtună. Ele stăteau nemişcate în jurul altarului pe care-l îmbrăţişau zadarnic. Mama Hecuba, văzând pe bietul ei soţ acoperit de arme tinereşti, astfel îi strigă:

— Nefericitule, de ce te-ai înarmat? Ce vrei să faci? Nu avem nevoie de un apărător ca tine. Nici Hector, de-ar trăi, nu ne-ar mai putea mântui acum de pierzanie. Vino, vino mai degrabă să te ascunzi între noi! Ea duse pe bătrân între femei. În acest timp însă Pirus alerga pe sălile palatului după un fiu al lui Priam, pe care îl rănise greu. Înainte de a-l lovi de moarte, tânărul cade lângă altar şi moare la picioarele părinţilor săi. Priam se înăbuşă de mânie şi nimic nu-l mai poate opri. El strigă lui Pirus:

— Barbarule, dacă mai este în cer o dreptate care răzbună crimele, să răzbune fapta-ţi nemiloasă! Ai îndrăznit să ucizi un copil sub ochii părinţilor săi. Altădată Achile, cu care tu te lauzi că ţi-ar fi tată, s-a purtat altminteri cu mine. El mi-a dat rămăşiţele lui Hector să le îngrop şi m-a păzit până am ieşit din taberele aheilor.

Vorbind astfel, bătrânul aruncă cu braţul neputincios o suliţă, care abia atinse scutul lui Pirus. Acesta îi răspunse furios:

— Du-te şi te plânge tatălui meu! Povesteşte-i ruşinoasele mele fapte şi spune-i că are un fiu care necinsteşte numele său!

Şi fără să respecte altarul, el se năpusti nemilos asupra bietului bătrân ai cărui paşi călcau şovăielnici pe marmura scăldată de sângele fiului său; îi prinse cu o mână pletele albe, iar cu alta, trăgând sabia, i-o vârî adânc în piept.

Acesta fu sfârşitul unui puternic rege, căruia atâtea popoare i se supuneau. Într-o singură noapte, tronul său fu răsturnat, împărăţia sfărâmată, iar cetatea prefăcută în cenuşă. Grecii îi tăiară capul, iar trupul său întins la pământ rămase amestecat în mulţimea morţilor.

Sfârşitul înfricoşător al bătrânului rege aduse aminte lui Enea de soarta părintelui Anchise, de Creusa, soţia lui pe care o părăsise în această noapte şi de iubitul fiu, Julus-Ascaniu. Însoţitorii lui pieriseră toţi; unii fuseseră ucişi; mulţi sleiţi de puteri, căzuseră de pe acoperişul unde se aflau; iar alţii se aruncaseră singuri în flăcări, văzând că totul e pierdut.

Enea, fără însoţitori, se întorcea acasă, plimbându-şi privirile pe limbile focului. În templul Vestei zări pe frumoasa Elena adăpostită lângă altar. Îngrozită de ura troienilor şi a grecilor, această femeie, pricina tuturor nenorocirilor a două popoare, voia să scape cu viaţă la adăpostul zeilor. La vederea ei, bunul Enea fu cuprins de o ură sălbatică, necunoscută eroului.

„Cum, îşi zicea el, această femeie care ne-a pricinuit un război nenorocit se va duce înapoi la Sparta, urmată de femeile noastre, care vor fi roabele ei? Ea îşi va revedea soţul, casa, copilul şi părinţii? Doar pentru dânsa a fost prefăcută Troia în cenuşă, Priam a fost ucis şi ţărmurile noastre scăldate în sânge. Să piară! Oricât ar fi de lipsit de glorie să ucid o femeie, voi fi iertat că am îndepărtat o urgie şi că mi-am răzbunat patria.” Dar atunci, frumoasa Venus-Afrodita, divina mamă a lui Enea, ocrotitoarea Elenei, se ivi înaintea lui în toată strălucirea, grijulie de soarta fiului ei şi-i vorbi:

— Fiul meu, ce înseamnă atâta furie? Ţi-ai uitat familia? Nu te mai gândeşti oare la tatăl Anchise, pe care bătrâneţea îl împiedică a se apăra? Nici la Creusa, buna ta soţie, nici la fiul tău iubit, la Julus-Ascaniu? Ei sunt înconjuraţi de nesfârşite primejdii şi, dacă au scăpat până acum, scăparea lor se datoreşte numai mie, care veghez asupra lor. Nu-ţi mai pierde vremea cu Elena, căci nu ea a distrus Troia, ci duşmănia zeilor. Iată, voi împrăştia ceaţa care întunecă privirea ta muritoare ca să vezi pe zeii care luptă împotriva Troiei. Priveşte pe Neptun-Poseidon cu tridentul în mâini, cum îngrămădeşte stânci peste stânci, mormane de sfărâmături, nori de colb şi de fum! El zguduie temeliile Troiei. Mai încolo, Junona, cu sabia la brâu, adună mânioasă oştile aheilor de la corăbii şi-i mână în cetate. Minerva, învăluită într-un nour strălucit, clatină furioasă scutul ei cu capul Gorgonei, ale cărei reci priviri încremenesc pe muritori. Jupiter însuşi ajută pe greci, întărâtând pe zei împotriva voastră. Aleargă, fiul meu drag, lasă Troia şi apără pe ai tăi! Eu voi fi mereu pe urmele voastre, căci destinul aşteaptă de la tine multe şi mari isprăvi. Cu aceste vorbe, zeiţa pieri din ochii eroului.

El văzu flăcări alergând pe drumurile Troiei şi Furiile dezlănţuite alături de zeii duşmănoşi care-i grăbeau ruina. Astfel pe creştetul unui munte înalt geme un frasin sălbatic, sub izbiturile îndoite ale cioplitorilor. Copacul se împotriveşte şi clatină coama sa zguduită, dar curând el cade sub izbituri şi se rostogoleşte cu zgomot în vale. Enea înţelese că se împotriveşte zadarnic şi se întoarse degrabă acasă, trecând printre flăcări sub ocrotirea zeilor. El zori pe ai săi să se pregătească de fugă şi fiecare îşi luă de acasă numai ce avea mai scump. Tatăl Anchise, abia târându-şi povara bătrâneţii pe picioarele slabe, nu se îndura să plece. El voia mai bine să moară acolo, în ziua din urmă a Troiei, decât să-şi mai târască osânda pe alte tărâmuri. Dar Enea nu se înduplecă. El se rugă plângând părintelui său:

— Cum poţi crede, dragă tată, că eu, fiul tău, pot părăsi Troia fără tine? Mai bine murim aici cu toţii, decât să te părăsim. Vrei, într-adevăr, să ne ucizi în acest chip? Nu va trece mult şi ne vei vedea pe toţi scăldaţi în sânge. Uşa e deschisă şi în curând va intra ca vântul Pirus, plin de sângele lui Priam.

Rostind aceste cuvinte, Enea îşi îmbrăcă armura şi voia să plece înapoi la măcel. Creusa, soţia lui, luă pe Julus în braţe şi i-l întinse zicându-i:

— Dacă pleci la moarte, ia-ne şi pe noi ca să murim cu toţii!

Dar atunci în faţa lor se petrecu o minune de nespus. Pe creştetul micului Julus se aprinse o lumină vie, ca o stea ce împodobeşte fruntea unui zeu, arătând că acestui copil îi hărăziră zeii o viaţă plină de glorie.

Bătrânul Anchise, cunoscând astfel voinţa zeilor, fu gata să plece în lume. Enea luă pe tatăl său în spinare, pe Julus de mână, iar Creusa venea din urmă încet. Fiecare ţinea în mâini vase sfinte şi statui ale zeilor. Din urmă se alăturau troienii mulţime, cu speranţa că bunul Enea îi va duce la mântuire. Dar deodată Enea luă seama că scumpa lui Creusa nu se mai ţine pe urma lor. El încredinţă troienilor, care erau acum la porţile îndepărtate ale Troiei, pe tatăl Anchise şi pe Julus-Ascaniu, şi se avântă îndurerat s-o caute pe Creusa. El trecu pe lângă palatul lui Priam arzând în flăcări, apoi se abătu pe la templul Junonei, unde văzu pe fiorosul Ulise păzind comorile jefuite de greci din cetate. Femeile şi copiii îngroziţi stăteau în picioare în şiruri nesfârşite, alcătuind convoaiele de robi. Enea, uitând primejdia, striga cu putere numele Creusei, nepăsător de moarte. Dar zeii prieteni îi aduseră în cale umbra Creusei, care-i vorbi:

— Nu mă căuta zadarnic, iubitul meu, Enea, căci zeii n-au voit să merg cu tine. Tu vei ajunge în Italia udată de apele domoale ale Tibrului, unde vei găsi o altă soţie. Acolo vei întemeia o cetate cum n-a mai fost pe lume. Mă vei uita şi vei înceta să mă plângi. Nu te mai teme de soarta mea! Eu nu voi ajunge niciodată sclavă în ţara grecilor. Aibi grijă de copilul nostru!

Enea vru să-şi îmbrăţişeze soţia, dar nu putu măcar s-o atingă, pentru că ea era acum o umbră, un vis înaripat. El se întoarse la ai săi, îndurerat. O mare mulţime de troieni îl aşteptau la poarta dosnică a cetăţii, dornici să plece cu el, când steaua dimineţii începea să răsară deasupra muntelui Ida, lăcaş iubit al marelui Jupiter. Grecii erau acum stăpâni pe cetate şi nu mai era pe lume nici o putere care să vină Troiei în ajutor.