RĂTĂCIREA PE MARE.

Din toată mulţimea de vase troiene, Enea puse mâna pe douăzeci de corăbii şi grămădi în ele pe fugarii care-l urmau, împreună cu statuile zeilor şi cu odoare câte au mai putut lua din Troia. Ei trecură marea şi se opriră în insula lui Licurg. Enea se grăbi să adune crengi ca să înalţe un rug, dar din fiecare crenguţă ruptă din copaci ţâşneau picături mari de sânge şi gemete de durere se auzeau din toată pădurea. Uimirea şi groaza îi cuprinse pe toţi, iar din pământ se auzi un glas adânc.

— Vai, Enea, de ce mă chinuieşti? Nu-mi mai rupe braţele dureroase! Mai bine fugi din locurile acestea primejdioase, unde prietenia aduce moarte! Eu sunt Polidor, fiul lui Priam. Tata m-a adus cu averi nemăsurate la curtea prietenului său Licurg. Dar după căderea Troiei, văzând acesta că nimeni nu-i va mai cere socoteală de faptele sale, m-a ucis şi a pus stăpânire pe averi. Blestemată sete de aur, la câte crime nu împinge ea sufletele oamenilor! După ce m-a ucis, regele a înfipt pe mormântul meu o pădure de săgeţi de oţel, care au încolţit. Copacii aceştia pe care îi vezi au răsărit din braţele mele.

Troienii ridicară un rug în cinstea lui Polidor şi plecară înainte de a mai da cu ochii de locuitorii acelui ţinut. Ei se urcară în corăbii şi plutiră până în insula Delos, unde se afla vestitul oracol al zeului Apolon. Enea îngenunche în faţa templului şi întrebă oracolul ce cale e mai bine să urmeze troienii. Oracolul răspunse:

— Vitează seminţie troiană, pământul care a dat naştere străbunilor tăi te va primi cu drag în sânul lui.

Troienii uimiţi se întrebau care va fi fost pământul strămoşilor, iar Anchise tălmăci astfel oracolul:

— Insula Creta a dat naştere lui Teucru, părintele părinţilor noştri. Acolo să mergem!

Şi ei plecară bucuroşi la Creta, crezând că acolo e capătul suferinţelor. Cum ajunseră, se apucară să-şi dureze lăcaşuri trainice, căci insula era pustie. Troienii cultivau pământul şi aşteptau roadele-i bogate, când între ei se ivi ciuma ucigaşă. Seceta şi foamea îi ţineau tovărăşie. Deznădejdea îi cuprinse pe troieni şi Enea gândea să se întoarcă la oracol, când în mijlocul nopţii i se arătară într-un vis strălucitor penaţii, sufletele strămoşilor, care-i vorbiră astfel:

— Apolon vă porunceşte prin gura noastră să nu vă opriţi într-o insulă atât de mică, deşi, e drept, de aici au venit pe lume cele mai frumoase meşteşuguri şi cultul zeilor mari! Trebuie să ajungeţi în Hesperia faimoasă prin curajul fiilor ei şi prin rodnicia pământului. Ea se numeşte astăzi Italia, după numele căpeteniei sale, Italus. Zeii vă vor răsplăti îndeajuns pentru suferinţele voastre.

Troienii plecară în zori spre Italia, dar în mijlocul mării un nor vineţiu se lăsă deasupra lor. Corăbiile răzleţite de vânt se pierdură una de alta în întuneric. Fulgerele străbăteau norii, iar ploaia udă pe oameni şi-i îngheţă de frig. Palinurus, cel mai bun cârmaci, pierdu şi el drumul şi nu mai ştia unde se află. Rătăciră astfel prin întuneric două zile şi două nopţi. Abia în ziua a treia se zăriră de departe nişte insule. Ei traseră pânza de pe catarge şi se aşezară la lopeţi, poposind în insulele Strofade, sălaşul fioroaselor Harpii. Troienii găsiră pe ţărm o mulţime de boi frumoşi şi mari, pe care-i prinseră şi-i tăiară, începând un bogat ospăţ. Dar abia se aşezară ei pe brazde cu fripturile calde dinainte, că harpiile se năpustiră asupra lor, vâjâind în văzduh cu aripile de oţel. Ele smulgeau carnea din mâinile troienilor, o murdăreau şi o stricau cu mirosul lor nesuferit. Niciodată mânia zeilor nu a scos din infern mai uricioase chipuri. Ele aveau capete de fecioare, dar erau galbene de foame şi cu burţile nesăturate în veci. Mâinile lor erau înarmate cu gheare tăioase. Zadarnic se năpusteau troienii cu armele, căci penele lor erau tari ca arama. Văzând troienii că e cu neputinţă a rămâne acolo, strânseră tabăra şi se urcară în corăbii. Cocoţată pe un copac, Celeno, cea mai mare dintre harpii, îi blestemă spăimântător:

— Nu v-a ajuns că ne-aţi tăiat boii, voiţi să ne alungaţi şi pe noi? Cutezaţi să ridicaţi armele împotriva noastră? Ne veţi plăti îndrăzneala. Voi, care năzuiţi acum spre Italia, să nu ajungeţi lesne acolo! Să înfruntaţi mii de necazuri, iar vânturile duşmănoase să nu vă dea răgaz! Când veţi intra într-un port italic, unde vă veţi dura cetatea, să treceţi printr-o foamete atât de mare, de să vă roadeţi şi mesele!

Înfricoşaţi de blestem şi scârbiţi de murdăria harpiilor, troienii părăsiră insula. Poposiră abia în portul Chaonia, unde aflară pe Helenus, fiul lui Priam, care ţinea darul profeţiei de la zei. El scăpase din Troia şi domnea peste cetăţi greceşti. Mai auziră troienii că Andromaca, văduva marelui Hector, se află şi ea aici.

Enea porni îndată spre cetatea lui Helenus, iar pe drum întâlni pe Andromaca, aducând jertfe lui Hector. Când Andromaca zări pe Enea în veştminte troiene, crezu că are o nălucire şi leşină. Apoi, deşteptându-se, întrebă:

— Eşti tu cu adevărat, Enea, sau mă înşală ochii? Iar dacă eşti o umbră, de ce nu l-ai adus şi pe Hector cu tine? vorbind, ea suspină zdrobită de durere.

— Nu te îndoi, Andromaca, zise el, sunt Enea şi trăiesc. Dar ce s-a întâmplat cu tine? Te ştiam cununată cu Pirus.

— Fericite au fost troiencele arse pe rugul biruitorului! Ele nu au îndurat batjocura de a fi trase la sorţi între oşteni, nici de a fi duse roabe în casa învingătorilor. Pe mine m-au purtat pe toate mările. Dar acum, toţi troienii care trăim sub oblăduirea lui Helenus mulţumim zeilor în fiecare zi.

Nu sfârşi Andromaca de vorbit, când se ivi şi Helenus, înconjurat de mulţime. El se bucură de sosirea troienilor şi-i primi ca pe nişte fraţi. Maseră acolo troienii câteva zile, până când Enea, văzând că pe mare aleargă un vânt prielnic, îl întrebă:

— Tu, Helenus, cunoşti voinţa zeilor; spune-mi, ce trebuie să fac spre a ajunge în Italia?

— Fără îndoială, răspunse Helenus, tu cutreieri mările cu voia zeilor şi ei îmi îngăduie să-ţi destăinuiesc unele fapte. Pe altele nu ţi le pot spune încă. Vei ajunge în Italia, la capătul călătoriei tale, când lângă albia unui râu vei găsi într-o dumbravă o namilă de scroafă albă la care vor suge deodată treizeci de purceluşi albi. Nu te teme că va trebui să rozi din lemnul mesei! Te va ajuta Apolon să treci cu uşurinţă blestemul harpiei. Nu te opri însă în insulele apropiate, căci toate sunt pline de greci duşmănoşi! Când vei ajunge în dreptul Siciliei, ocoleşte-o mai bine decât să treci prin strâmtoarea ce-o desparte de Italia! Aici pământul a fost odată legat, dar un cutremur mare a săpat o prăpastie adâncă, umplută apoi de ape. Acolo şi-au făcut culcuşul două făpturi ale groazei, de care nimeni nu se poate feri: Scila şi Caribda. Mai bine ocoleşte Sicilia, câte e de mare! Nu uita însă, Enea, nu pierde nici un prilej să înalţi jertfe Junonei, care te urmăreşte cu ura ei, cum a urmărit şi cetatea noastră! Cum vei ajunge în Italia, du-te la Cume şi opreşte-te la peştera Sibilei, care scrie proorocirile ei pe frunze. Ea îţi va desluşi multe taine, de care eu nu am voie să-ţi vorbesc.

Helenus se întoarse la ai săi şi le porunci să umple corăbiile troienilor cu hrană şi vin, cu aur şi argint, cu fildeş şi vase scumpe, cu armele lui Pirus, cu cai, călăuze şi vâslaşi câţi lipseau corăbiilor lui Enea. Andromaca aduse şi ea lui Julus-Ascaniu daruri de preţ, zicându-i:

— Ia de la mine, drag copil, daruri lucrate de mâna mea, cele din urmă daruri pe care le primeşti de la ai tăi! Tu îmi aminteşti de copilul meu Astianax, pe care grecii l-au aruncat de pe metereze şi care îţi semăna atât de mult.

— Cu toate necazurile voastre, îi zise Enea, ce fericiţi sunteţi voi, care aţi ajuns la capătul rătăcirilor! Dar noi, care mai avem atâta de cutreierat, când ne vom opri oare ca să înălţăm noua Troie? O vom înălţa vreodată?

Troienii plecară în toiul nopţii, iar când stelele începură să pălească, ei zăriră de departe pământul dorit. Cu toţii strigară din toată puterea: „Italia, Italia!” Vântul îi duse în dreptul unui templu al Minervei. Pe ţărmul care era foarte aproape, troienii văzură patru cai albi care păşteau şi Anchise rosti cu mâhnire:

— Pământul Italiei ne întâmpină cu război. Caii arată războiul, dar când sunt înhămaţi ascultă de frâu, deci pot fi şi aducători de pace.

Troienii trecură mai departe pe lângă Tarent, văzură vulcanul Etnei cu puhoaie de flăcări, apoi auziră mugetul spăimântător al apei care clocotea aburind. Anchise ridică mâna şi spuse troienilor:

— Iată Caribda! S-o ocolim!

Cârmaciul Palinurus, în fruntea convoiului de corăbii, coti, depărtându-se de Scila şi de Caribda. Deşi erau departe, valurile săltau corăbiile în văzduh, apoi le scufundau până la nisip. Osteniţi, troienii aruncară lopeţile pe fundul corăbiilor şi se încredinţară vânturilor şi valurilor. Pe neaşteptate, ei se pomeniră într-un port liniştit, în faţa vulcanului. Etna bubuia printre groaznice ruine şi arunca nori negri de fum, cenuşă şi smoală topită. După explozii cu pietre, lava se rostogolea ca un râu de foc. Se zicea că sub muntele Etna se zvârcoleşte din vechi timpuri gigantul Encelade pe care Jupiter l-a ars cu trăsnetele sale. El aruncă din gură flăcări pe hornul vulcanului. Când uriaşul se întoarce pe cealaltă parte, pământul se cutremură şi bubuiturile se aud din depărtare. Troienii, aflaţi acum în Sicilia, la poalele vulcanului, de cum se treziră dimineaţa dădură cu ochii de o arătare omenească, slabă, rău îmbrăcată, care întindea mâinile spre ei. Era un om, murdar cum nu se poate închipui, bărbos, cu spini în veştmântul sfâşiat. Troienii îl chemară în mijlocul lor, iar el se apropie temător şi începu a vorbi repede, ca unul care se temea să nu-l ajungă cineva din urmă.

— Sunt grec, nu aveţi decât să mă ucideţi dacă vreţi. Vai, nu vă daţi seama pe ce tărâmuri primejdioase vă aflaţi: aici locuieşte neamul fioros al ciclopilor. Cu trei luni mai înainte, a trecut pe aici Ulise care i-a scos ochiul lui Polifem cu un par înroşit în foc. La plecare, pe mine m-a uitat aici. De trei luni trăiesc ascuns în buruieni ori în peşterile fiarelor. Mereu aud pământul duduind de paşii celor o sută de ciclopi. Mă hrănesc cu ghindă şi buruieni, coarne şi tot ce pot roade cu dinţii. Dar voi, nefericiţilor, ce staţi aici şi v-aţi legat corăbiile de această insulă? Dezlegaţi odată odgoanele şi fugiţi cât mai e vreme!

Troienii mai stăteau la îndoială dacă să-l creadă ori nu, căci îşi aminteau mereu de Sinon şi de Ulise, când deodată, sus pe munte, se ivi ciclopul orb cu oile sale. El simţi mişcarea corăbiilor şi începu a urla de se cutremurau ţărmurile Italiei; ecoul venea înapoi de la poalele Etnei. Troienii dezlegară îndată odgoanele şi se depărtară, privind îngroziţi la neamul ciclopilor înşiraţi pe ţărm, asemenea unei păduri de stejari înalţi.

Enea nu mai opri corăbiile până la Drepana, unde domnea troianul Aceste. Regele Aceste îi primi pe ai săi cum nu se putea mai bine. Dar Enea avu de înfruntat aici o mare durere, pierzând pe bătrânul Anchise.

De la Drepana, după înmormântare, troienii porniră iarăşi spre Italia şi erau acum aproape de ţărm.

Dar Junona din Olimp zăreşte legănându-se pe marea lină corăbiile troiene sosite în pragul Italiei. Pe cât ura ea de mult pe troieni, tot pe atâta îndrăgea cetatea africană Cartagina, şi-ar fi voit s-o facă stăpâna lumii. Şi cu atât mai mult ura ea pe troieni, fiindcă ştia că din neamul troian se va naşte într-o zi o mlădiţă care va dărâma din temelii iubita ei Cartagină! Zărind flota sârguitoare care se apropia de ţelul dorit, Junona îşi zise: „Oare să nu fiu eu în stare să isprăvesc cu cel din urmă troian? Să-mi uit răzbunarea? Tocmai eu, soţia lui Jupiter, să mă las învinsă de un popor sortit să piară?”

Mânioasă peste măsură, zeiţa alergă la regele Eol, care ţinea în lanţuri vânturile sălbatice din răsărit şi apus, din miazănoapte şi miazăzi. Cu toiagul în mâini, el le potoleşte avântul care ar răsturna lumea de-ar fi lăsate în voia lor.

— Rege al vânturilor, îi spuse Junona, tu, Eolus, căruia părintele zeilor ţi-a dat cumpănirea liniştii şi a furtunilor, priveşte cârdul de corăbii care se îndreaptă netulburate către ţărmul Italiei! Dacă îţi aduci aminte că prin mine ai pătruns la ospeţele zeilor, nu îngădui unor muritori să mă înfrunte! Răstoarnă şi împrăştie corăbiile troienilor! Eu nu te voi lăsa nerăsplătit. Cea mai frumoasă zeiţă din cortegiul meu va fi soţia ta.

— Tu ai dreptul să porunceşti, iar eu datoria să ascult, mare zeiţă. Marea va fi mormântul troienilor.

Eolus izbeşte cu lancea pântecele muntelui în care se zvârcolesc vânturile. El îi găureşte coasta, iar vânturile izbucnesc afară, împrăştiindu-se pe mare şi ridicând talazuri până la cer. Marinarii strigă, odgoanele trosnesc, întinse peste măsură. Nourii negri întunecă vederea muritorilor, iar din ceruri se aude bubuitul fulgerelor. Moartea înconjură corăbiile, iar Enea ridică mâinile spre cer, fericind pe cei care au murit cu glorie la Troia. El vede corăbiile sale izbite de stânci, ori înţepenite în nisip şi lopeţile frânte în mâna vâslaşilor. O corabie se învârti de trei ori în vârtej, apoi lunecă repede la fund. Deasupra vârtejului se ridică oameni şi arme, scânduri şi comori aduse din Troia. Câteva corăbii se desfac din legături şi se vede cum apa intră în ele, prin crăpăturile largi.

Zeul Neptun-Poseidon din adânc simţi zgomotoasa frământare din înălţimile mării. Marele zeu se ridică deasupra valurilor şi, privind în depărtare, văzu prăpădul corăbiilor. Lesne pricepu zeul că sora sa neîmpăcată se răfuieşte din nou cu troienii. El chemă la sine vânturile neastâmpărate şi le strigă plin de mânie:

— Cum aţi cutezat fără de voia mea să-mi răscoliţi marea? Pieriţi din cale-mi şi spuneţi lui Eolus că nu sunt pe mare doi stăpâni, ci numai unul, care poartă tridentul, şi că acela sunt eu.

Neptun desprinse cu tridentul corăbiile înţepenite în stânci. Ele plutesc una după alta spre Cartagina. Freamătul valurilor se potoleşte, iar Neptun, biciuindu-şi caii, coboară din nou în împărăţia lui de cleştar.

Enea, cu şapte corăbii, grăbeşte acum să ajungă la ţărmul Africii, unde-l împinsese furtuna. Troienii intrară într-un port liniştit, atât de paşnic, încât corăbiile stăteau lângă ţărm fără să le mai lege cu funii. Lângă malul mării aflară un izvor de apă dulce curgând dintr-o peşteră, adevărat dar pentru corăbierii însetaţi. Troienii aprinseră focul din vreascuri uscate, izbind cu amnarul de oţel în piatra de cremene. Ei scoaseră din calele corăbiilor grâul udat de ploaie şi-l măcinară între pietre, după ce l-au uscat la foc. În vremea aceasta, Enea se urcă pe o stâncă înaltă şi caută cu ochii vreo aşezare omenească, dar nu zări altceva decât un mare cârd de cerbi. El se luă după ei cu arcul şi ucise şapte cerbi frumoşi, câte unul de fiecare corabie. Marinarii duseră cerbii la corăbii şi întinseră un ospăţ cu carne friptă şi vin din belşug. Ei ar fi petrecut bucuroşi, dacă nu s-ar fi întristat de soarta celor pierduţi pe furtună.