MOARTEA LUI TURNUS.

Văzând că latinii sătui de înfrângeri cer necontenit încetarea luptei, trufaşul Turnus mai mult se îndârjeşte şi vrea cu tot dinadinsul să dea singur ochii cu Enea. El vine la regele Latinus, zicând:

— Ori voi arunca cu mâna mea în infern pe troianul fugar, ca să răzbun vătămările pe care ni le-a adus, ori va fi el învingătorul meu şi soţul Laviniei.

— Curajosule prinţ, cu cât vei fi tu mai dârz, răspunse regele, cu atâta voi fi eu mai potolit şi mai cumpătat. Eşti singurul moştenitor al întinsului tău regat, multe ţinuturi fiind cucerite chiar de tine. Toţi regii ar dori să te facă ginere, iar Italia e plină de prinţese frumoase şi bogate. Eu însumi de dragul tău am călcat cuvântul pe care i-l dădusem lui Enea. Dar iată ce năpastă a adus ţărilor noastre slăbiciunea mea! De ce nu te duci la părintele tău care te aşteaptă înlăcrimat? Vei uita curând pe Lavinia.

Dar Turnus rămase neînduplecat. Regina Amata, înspăimântată, îşi izbea pieptul cu pumnii şi striga plângând ginerelui ei:

— Te rog nu lupta cu Enea! Tu eşti singura nădejde a bătrâneţilor mele, gloria acestei ţări şi singurul moştenitor al lui Latinus. De te va răpune, îmi voi lua şi eu viaţa ca să nu văd alţi stăpâni în casa mea. Nu voi putea îndura s-o văd pe Lavinia în braţele unui străin.

Lavinia asculta cuvintele ei şi se îmbujoră de o simţire necunoscută. O flacără sfântă alunecă în vinele sale şi chipu-i aprins păru de fildeş, înfrumuseţat de culorile purpurei sau de un mănunchi de trandafiri.

Turnus, îndrăgostit de farmecul ei, ţinteşte ochii asupra fetei şi nu mai are altă dorinţă decât să lupte pentru Lavinia. Plecând în iatacul său, îşi potrivi armura turnată în aramă şi aur şi cântări în mâinile amândouă lancea lungă şi grea. El trimise vorbă lui Enea să-şi ţină pe loc oştenii în zorii dimineţii şi să-l aştepte pe dânsul, căci vrea să lupte singur pentru Lavinia.

A doua zi în zori, Turnus, cu sabia făurită de Vulcan, se ivi în mijlocul armatelor. Enea, cu armele sale divine, se apropie de Turnus. Ostaşii, cu suliţele înfipte în pământ, priveau dornici să vadă lupta şi sfârşitul ei.

În cer, Junona ştia că ziua cea de pe urmă a lui Turnus a sosit şi că nu poate îndupleca pe Jupiter s-o mai amâne. Ea cheamă pe nimfa Juturna, soră bună a lui Turnus, şi-i vesteşte durerea care o aşteaptă. O îndeamnă să-şi ajute fratele cum va putea, apoi o lăsă pradă lacrimilor care nu ajută la nimic. Regele Latinus se opri în mijlocul celor două armate, unde preoţii înălţară altarele cu jertfe. Enea îşi trase sabia din teacă şi rosti jurământul său:

— Dacă zeii vor aduce izbânda lui Turnus, ai mei se vor întoarce în cetatea lui Evandru, iar Julus va uita pentru vecie împărăţia Italiei. Troienii nu vor face niciodată război latinilor. Iar dacă zeii vor voi să-mi aducă biruinţa, regele Latinus va rămâne ca şi până acum regele latinilor săi, iar noi vom aduce zeii şi religia noastră şi vom zidi o cetate căreia îi vom da numele Laviniei.

Regele întări jurământul lui Enea şi Turnus jură de asemenea. Enea privea încrezător spre cer, dar Turnus sta trist şi întunecat la chip. Rutulii începură a fremăta, îngrijoraţi de viaţa lui. Juturna luă chipul unui oştean şi se pierdu în rândurile rutulilor. Ea îi îndemnă să se împotrivească la lupta celor doi eroi.

— Nu este drept, spunea Juturna, ca un singur om să se jertfească pentru toţi. E păcat de tânărul prinţ să moară! Rutulii se mişcară cu murmur şi mulţi puseră mâna pe arme. Altarele sunt răsturnate, săgeţile încep a zbura de pretutindeni şi lupta e însufleţită ca în ziua de ieri. Moartea începe a alerga de-a lungul oştirilor şi seceră rodul ei scump. Numai Enea, cu capul descoperit, fără arme şi scut, căuta să potolească cu vorbe şi semne furia armatelor. Dar o săgeată furişă, pe care nimeni după aceea nu s-a lăudat că a aruncat-o, atinse coapsa eroului şi-i pătrunse adânc în os.

Turnus, văzându-l rănit şi dus de ai săi de pe câmp, îşi aminti curajul de mai înainte. El se urcă pe car şi se năpusti asupra troienilor. Cine ar putea povesti isprăvile sale?

Enea, acoperit de sânge şi sprijinindu-se de lunga sa lance, merge la cort. El cheamă doctorul să-i smulgă săgeata. Zadarnic trage bătrânul doctor cu cleştele săgeata ruptă, zadarnic vrea s-o smulgă din os!

Măcelul sporeşte pe câmpul de bătaie şi primejdia pândeşte pe troieni. Furtuni de praf arată fuga lor din faţa lui Turnus ori a lui Mesap, îmblânzitorul de cai. Călărimea latină se iveşte în faţa întăriturilor troiene şi săgeţile cad în mijlocul gloatei. Se aud strigătele luptătorilor şi glasurile jalnice ale celor ce cad.

Atunci, zeiţa Venus-Afrodita, mama lui Enea, coboară din ceruri învăluită într-un nour şi-i aduce balsamul cules de ea din florile de pe munţii sălbatici. Ea arunca balsamul în apa cu care doctorul spăla rana însângerată. Îndată durerile trec, sângele se încheagă, iar săgeata, fără cleşte, urmează mâna care o trage afară din rană. Enea e gata de luptă şi doctorul strigă:

— Aduceţi repede armele eroului! Un zeu vă ocroteşte pe toţi.

Enea îmbracă armura şi apucă armele primejdioase. El îşi îmbrăţişează copilul şi iese pe câmp cu lancea sa uriaşă. Mnesteu, Sergeste şi Sereste merg alături de el. Ţărâna câmpului se răscoală sub paşii lor, iar pământul tremură. Turnus şi latinii văd cu uimire şi groază pe Enea sănătos. Ei înţeleg că un mare zeu îl ocroteşte. Enea şi ai săi păreau că zboară la bătălie. Ceata lor se măreşte mereu şi umple câmpia. Îndată începe a curge sângele duşman, dar Enea nu-şi pierde vremea cu cei neînsemnaţi. El caută cu ochii pe Turnus, numai cu el vrea să lupte. Sora Juturna, înspăimântată de primejdia în care se afla fratele ei, aleargă la carul lui, răstoarnă sub oişte pe vizitiu, îi ia chipul, glasul şi armele şi apucă în mâini frânele late ale telegarilor. În zbor de rândunică îl poartă pe Turnus printre armate, îl arată tuturor, dar îl îndepărtează mereu de Enea. Troianul ia seama la şovăielile duşmanului şi-l chemă la luptă, dar Juturna îl ţine mereu departe pe fratele ei.

Mesap, îmblânzitorul de cai, încearcă să-l săgeteze pe furiş pe Enea. Când se văzu lovit mişeleşte şi când zări pe Turnus ocolindu-l mereu, Enea începu a lovi fără cruţare pe toţi câţi îi ieşeau în cale. Cine ar putea zugrăvi măcelul dezlănţuit de Enea pe câmpie? Cine ar putea povesti isprăvile lui Turnus?

Zeiţa Venus îşi îndeamnă fiul să se năpustească pe cetatea latinilor, ca să-l aducă pe Turnus mai aproape, Enea chemă pe Mnesteu, pe Sergeste şi pe Sereste şi, urcându-se pe o înălţime, vorbi ostaşilor:

— Cât voi mai aştepta pe Turnus să lupte cu mine? Trebuie să sfârşim odată cu războiul acesta blestemat. Veniţi cu făcliile în mâini să răzbunăm călcarea unui cuvânt!

Troienii porniră în şiruri lungi spre cetate şi fură îndată la picioarele zidurilor, unde nimeni nu-i aştepta. Se ridicară îndată scări şi se aruncară făclii aprinse.

Unii aleargă la porţi şi sugrumă santinelele. Alţii aruncă lănci şi descarcă un nor de săgeţi. Enea mustră cu asprime pe latini pentru necredinţa lor. Spaima şi nebunia cuprind pe cei mai mulţi. Unii cer să se deschidă troienilor porţile, alţii se îndreaptă la ziduri cu armele în mâini.

Atunci o tristă întâmplare cutremură toate sufletele: regina Amata, văzând pe Enea lângă ziduri, îşi închipuie că Turnus e mort. Ea nu mai poate îndura această durere şi se spânzură de o grindă. Jalea acestei morţi doboară pe rege şi slăbeşte voinţa de luptă a poporului. În vremea aceasta Turnus, departe de cetate, urmărea în silă câţiva duşmani. Suflarea vântului îi aduse la ureche strigătele zgomotoase, născute de groaza oarbă. El aude glasuri neînţelese şi un zvon dureros din dreptul cetăţii. El strânge frâul telegarilor şi opreşte carul. Juturna, care-l călăuzea sub înfăţişarea vizitiului, se întoarce către el şi-i şopteşte cu glasul stins:

— Urmăreşte, stăpâne, pe troieni pe acest drum care ne va deschide gloria! Cetatea atacată are destui apărători.

— Sora mea dragă, îi răspunse Turnus, te-am cunoscut de când ai rupt învoiala cu Enea. Ştiam că a fost viclenia ta. Dar de ce ai coborât din ceruri să fii martoră tristă a morţii mele? Mai pot fugi de moarte, după ce am dus la pieire atâta oştire latină şi rutulă şi când prietenii mei cei mai buni sunt ucişi? Cum să nu roşesc la mustrările lui Drances?

Turnus sare din car şi aleargă spre cetatea din care se văd ieşind trâmbe de flăcări şi de fum. Juturna se ridică în Olimp cu ochii înlăcrimaţi, ca să nu mai vadă victoria lui Enea. Turnus face semne ostaşilor să înceteze lupta, strigându-le:

— Rutuli şi latini, soarta războiului e în mâna mea. Trebuie să lupt cu Enea cum ne-a fost jurământul şi să fac dreptate cu sabia.

Îndată lăsă Enea pe latini şi cetatea lor şi se repezi la duşman. Mai întâi îşi aruncară lăncile unul altuia. Apoi se întâlniră aproape şi începură a izbi cu săbiile lor grele în scuturile de aramă, care bubuiau ca trăsnetele.

În ceruri, Jupiter voi să ştie hotărârea destinului şi puse într-un cântar cu două talgere sorţile eroilor. Turnus ridică sabia uriaşă, repezindu-se în coiful lui Enea, şi oştile amândouă rămaseră o clipă cu suflarea tăiată. Dar sabia de oţel se frânse în mâinile lui Turnus. Nemaivăzând altă scăpare, Turnus fugi, iar Enea, pe urmele lui, nu-l slăbea deloc. Din fugă, strigă pe rutuli, cerându-le o sabie, dar Enea ameninţă cu moartea pe cine i-o va aduce. Ei ocolesc de cinci ori câmpia, căci viaţa lui Turnus e preţul întrecerii. Enea aruncă marea sa lance şi aceasta se înfige în rădăcina unui măslin sfânt al corăbierilor. El încearcă s-o tragă afară, dar Turnus, înspăimântat de gândul duşmanului, înalţă această rugăminte zeului pădurilor cu picioare de ţap:

— Tu, Faune, şi tu, pământ al ţării mele, nu-l lăsaţi să scoată lancea cu care vrea să mă ucidă!

Rugăciunea lui nu fu zadarnică, şi Enea trăgea din toate puterile, fără folos. Juturna duse fratelui ei sabia. Văzând îndrăzneala nimfei, zeiţa Venus coborî iute la pământ şi smulse cu mâna ei lancea din măslin. Eroii se încleştară din nou în luptă grea.

Sus în ceruri, ascunsă într-un nour strălucitor, Junona privea pe cei doi luptători. Jupiter o zări, căci lui nimic nu-i scăpa, şi-i vorbi:

— Ce mai vrei să faci, scumpa mea soţie? De ce te ascunzi în acest nour înfrigurat? Te sfătuiesc să asculţi rugămintea mea. Sfârşitul lui Turnus a sosit. Nu-l mai sprijini! Enea va intra în Olimp, căpătând nemurirea, iar împărăţia lui va fi veşnică.

— Marele meu soţ, răspunse Junona, am părăsit pe Turnus şi pământul, altminteri nu m-ai fi aflat aici singură, tristă şi ruşinată privitoare a unei lupte nesuferite. Nu voi mai stărui într-un război zadarnic. Îţi cer totuşi o mângâiere, care priveşte gloria latinilor. Prin pacea care se va încheia, noroadele Italiei să nu fie silite a părăsi vechile lor nume, pentru a lua nume de troieni! Ele să nu ia nici limba, veştmintele sau obiceiurile troiene! Cetatea latinilor să dăinuiască mereu, iar regii lor să poarte mai departe numele de regi ai Albei! Roma să devină puternică numai prin virtuţile italienilor! Acum Troia nu mai trăieşte. Să nu mai trăiască nici numele ei îngropat în mine!

— Ce răzbunătoare mai eşti, fiică a lui Saturn! răspunse zeul zâmbind. Ca să nu te mai văd plângând, îţi voi împlini dorinţa. Troienii vor alcătui cu italienii acelaşi trup şi numele lor se va pierde. Vor fi cu toţii latini. Se va naşte un popor ale cărui virtuţi vor întrece pe ale tuturor muritorilor. Nici un popor nu-ţi va fi mai credincios şi nu-ţi va ridica mai multe laude şi altare.

Auzind acestea, Junona se întoarse împăcată în Olimp.

Povestea spune că erau două zeiţe, surori cu zeiţele infernului şi fiice ale nopţii care le născuse gemene, înfăşurase capetele lor cu şerpi şi le dăruise aripi uriaşe. Aşezate la picioarele tronului lui Jupiter, ele aruncau groaza între sărmanii muritori, când regele zeilor trimitea cu ele asupra pământului bolile ori moartea ori blestemul războiului. Jupiter mână pe una dintre ele la Juturna, care nu părăsea pe Turnus.

Furia zboară la pământ ca o săgeată otrăvită şi se preface în cucuvaie. Trece de mai multe ori pe sub ochii lui Turnus şi-i atinge cu aripile arama scutului. El se înspăimântă, părul i se ridică, pierde glasul şi tremură tot. Juturna zăreşte cucuvaia în zbor şi-i aude ţipătul înfricoşător. La vederea furiei, ea îşi smulge părul şi-şi bate pieptul cu pumnii:

— Vai, frate al meu, ce mai pot face pentru tine? Cum îţi voi mai întârzia moartea? Cum să mă împotrivesc arătării care-mi dă târcoale? Trebuie să te părăsesc. Încetează, pasăre a infernului, să mă mai înspăimânţi! Cunosc prea bine fâlfâitul aripilor tale şi ţipătul morţii! Înţeleg că te-a trimis părintele lumii. Aşa plăteşte el dragostea noastră! De ce m-a făcut nemuritoare? Vai mie! Dacă aş putea muri, ar înceta acum suferinţele mele şi aş urma pe fratele meu în infern.

Ea îşi acoperă capul cu un văl albastru şi se scufundă în sânul unui râu adânc. După plecarea nimfei, Turnus încearcă să fugă, dar Enea îl ameninţă cu vârful ascuţit al lăncii, strigându-i:

— De ce fugi? De ce nu vrei să lupţi? Fii şiret sau curajos! Încearcă să zbori în ceruri sau să te îngropi în măruntaiele pământului!

Turnus clătină capul:

— Duşman neîndurat, nu focul vorbelor tale mă înspăimântă, ci mă tem de Jupiter care e mâniat.

Vorbind astfel, el ridică o piatră uriaşă, care slujeşte de hotar şi, alergând spre Enea, i-o aruncă din fugă. Greutatea uriaşă îi îndoaie genunchii şi-i sfârşeşte puterile. Piatra rostogolită în vânt nu străbate nici jumătate din drum. Cugetul său şovăielnic nu mai ştie încotro să se îndrepte. El îşi întoarce privirile când la rutuli, când spre oraş. Teama îl ţintuieşte pe loc la vederea sabiei gata să-l străpungă. Nu se mai poate feri, nici nu se mai năpusteşte pe duşman. Nu-şi mai vede nici carul, nici pe Juturna. Enea aruncă din toate puterile strălucitoarea sa lance, care sparge marginea scutului cu şapte plăci de aramă şi-i pătrunde lui Turnus în coastă. Zguduit de lovitura grozavă, Turnus îndoaie genunchii şi cade la pământ. Rutulii ridică ţipete sfâşietoare, de care răsună munţii îndepărtaţi. Privind atunci cu înfăţişare supusă şi umilă pe învingătorul său, Turnus întinde mâna şi se roagă:

— Nu-ţi cer viaţa. Trebuie s-o pierd. Dar am un tată zdrobit de greutatea anilor, aşa cum a fost până de curând tatăl tău Anchise. Fii bun cu el! Dacă vrei să-mi iei viaţa, dă-i tatălui meu trupul, să-l plângă şi să-l îngroape! Aceasta va fi singura sa mângâiere. Tu m-ai învins şi toţi latinii au văzut cum ţi-am întins mâna. Lavinia este a ta. Nu duce ura mai departe! Nu zadarnic ţi se zice bunul Enea…

Înduioşat de suferinţa tânărului, Enea se opreşte şi nu dă cu sabia lovitura pe care Turnus o aştepta. Ar fi dorit să-i lase viaţa, dar deodată zăreşte pe umerii lui podoabele luate de la Palas, când l-a ucis. La vederea podoabelor, Enea îşi aminteşte de răzbunarea pe care i-o datora tânărului Palas şi rosteşte cu durere:

— Mai pot oare să te iert, când te văd gătit cu podoabele prietenilor mei pe care i-ai ucis?

Înspăimântat de aceste cuvinte, Turnus şi-aruncă ochii la scutul lui Enea, pe care se afla sculptată istoria glorioasă a Romei născute din neamul divin al lui Enea. Pe măsură ce-l privea, înţelese că tot ce ţine de ziua de azi trebuie să amuţească înaintea unui viitor glorios şi că el însuşi, atât de tânăr, nu mai făcea parte decât din trecut. Trebuia să lase lui Enea locul său pe pământ. El vedea zugrăvită lupoaica pe câmpul lui Marte, alăptând la sânu-i pe Romulus şi Remus. Vedea sabinele răpite de flăcăii romani, iar după aceea pacea dintre sabini şi romani şi nunta fetelor sabine. Cei şapte regi ai Romei erau pe scut zugrăviţi în aur, cu chipurile lor aspre şi gata de luptă. Erau acolo valurile mării pe care romanii vor da bătălii nemuritoare cu duşmanii lor, întinzând stăpânirea dincolo de ţărmurile mării romane. Se vedeau apoi consulii cei mari ai republicii şi împăratul August, nepotul lui Julius Cezar. Nu uitase Vulcan să zugrăvească nici hotarele de răsărit şi de miazănoapte, unde legiunile romane ţineau în loc popoarele barbare, geloase pe strălucirea Romei. Atunci, ca trezit dintr-un somn adânc, auzi Turnus strigătul lui Enea:

— Primeşte lovitura care-ţi vine din mâna lui Palas, pedeapsa barbarilor! Palas varsă acum sângele ucigaşului său!

La aceste vorbe, Enea cufundă sabia în pieptul lui Turnus. Răceala morţii începe cu încetul să alerge în vinele sale. El mai aruncă un geamăt şi sufletul său mâniat se ridică în zbor către lăcaşul tristelor umbre.

SFÂRŞIT