LUPTA CU TURNUS.

Cum îşi dădu seama Junona că troienii au rămas fără căpitan, trimise degrabă la Turnus pe Iris, zeiţa curcubeului cu buzele trandafirii, ca să-l vestească. Iris îl trezi în miezul nopţii şi-l îndemnă să înceapă lupta în zori, apoi se înălţă în Olimp, întinzându-şi aripile cu mii de culori în dreptul bolţii cereşti. Turnus o cunoscu. Se deşteptă din somn îmbărbătat şi mână spre tabăra troienilor armatele sale ca o pădure de suliţi. Troienii se adăposteau după zidurile de piatră, înălţate de Enea la sosirea lor în Italia. Ascultând de sfaturile pe care Enea la plecare le dăduse lui Mnesteu şi lui Sereste, ei nu deschiseră porţile ca să dea lupta în câmp. La poalele zidului, Turnus spumega de mânie ca un lup care noaptea dă raită turmelor şi nu are pe unde pătrunde în stână. Zadarnic încercă el să-i aţâţe cu vorba! Troienii ştiau de mult că zidul îi apără mai bine.

Turnus încercă o viclenie. Merse la corăbii şi le puse foc, nădăjduind că troienii vor ieşi să le apere. Într-adevăr, troienii se pregăteau să deschidă porţile, când dintr-o dată pe cer izvorî o lumină orbitoare, iar un tunet năprasnic străbătu văzduhul: Corăbiile se scufundară, iar după puţină vreme îl locul lor ieşiră pe faţa apei o ceată de zâne tinere şi frumoase.

Noaptea, prietenă cu troienii, se întinse deasupra pământului şi lupta încetă. Numai străjile rămaseră înfipte pe ziduri, pe turnuri şi pe câmp, în liniştea desăvârşită a nopţii.

La una din porţi stăteau de pază doi tineri pe care-i lega o strânsă prietenie. Erau Nisus, oştean încercat, mai copt, şi Eurial, un tânăr căruia abia-i mijea mustăcioara. Nisus vorbi prietenului său:

— Fruntaşii noştri vor să trimită un om la Enea să-l cheme mai curând. Eu am nădejde multă că dacă m-aş duce mă voi putea strecura printre duşmani şi voi ajunge la Enea.

Dar Eurial îi răspunse supărat:

— Şi te-ai putut gândi, Nisus, că vei pleca singur, fără mine? Nu vrei să împărţim gloria amândoi?

Ei mai vorbiră multe, dar Eurial nu se dădu bătut şi astfel hotărâră să plece împreună. Eurial spuse prietenului său:

— Atâta doar îmi va părea rău, dacă voi muri, de mama care ar rămâne pe veci nefericită şi pe care nimic nu ar putea-o împăca. Te rog, aibi grijă de ea ca de mama ta!

Pe drum, cei doi tineri văzură străji adormite, oameni de-a valma cu caii pe câmp şi care răsturnate pe iarbă, căci rutulii petrecuseră până târziu. Nisus şi Eurial împrăştiară moartea de jur împrejur, dar, îmbătaţi de sânge, nu se mai putură opri la vreme. Nisus ieşise din pădure nevătămat, când luă seama că Eurial nu mai vine după el. Se întoarse să-l caute, dar zadarnic! Eurial fu ucis în faţa sa. Atunci se repezi şi el cu sabia în mână la căpitanul călăreţilor şi îl răpuse, pierzându-şi viaţa o dată cu el.

În zorii zilei, Turnus se ridică cel dintâi şi porni la luptă. Ca să ia curajul troienilor care aşteptau sosirea lui Enea, el puse în două suliţi capetele celor doi tineri şi le arătă în dreptul zidurilor. Mama lui Eurial auzi cumplita veste şi veni la zid. Ţipetele ei ascuţite înspăimântară pe troieni şi avântul lor războinic scăzu.

Rutulii se apropie de ziduri şi fac din scuturile lor un acoperiş, sub care încearcă să sape zidurile, dar troienii, pricepuţi în lupta de cetate, prăvălesc peste ei stânci uriaşe şi tot ce găsesc la îndemână. Sute de morţi rămân sub scuturi. Rutulii dau înapoi şi aruncă de departe o ploaie de suliţi.

Lupta se depărta de ziduri şi curajul troienilor creştea. Dar Turnus aruncă o făclie aprinsă într-un turn de scânduri, ridicat lângă zid. Turnul luă foc, prăbuşindu-se cu toţi luptătorii zdrobiţi sau arşi. Cumnatul lui Turnus se apropie de zid, plin de trufie, batjocorind pe troieni. Mânios, micul Julus îi aruncă o săgeată şi-l culcă la pământ. Aceasta era prima sa vitejie. Dar zeul Apolon, apărătorul troienilor, coborî de pe boltă în chipul unui oştean bătrân şi duse pe copil în mijlocul taberei.

Fraţii Pandarus şi Bias, doi uriaşi puternici şi viteji, cuprinşi de o nesăbuită trufie, înfruntă porunca lui Enea şi deschid porţile. Ei se aşază lângă cei doi stâlpi şi chemă la luptă pe rutuli. Pe mulţi trimit ei plocon lui Pluton, stăpânitorul infernului, până când aude Turnus că poarta e deschisă şi soseşte în fugă. El ucide pe Bias şi se năpusteşte asupra troienilor care trecuseră pe poartă. Dar Pandarus, văzând prăpădul, ridică cu spinarea lui uriaşă porţile şi le închide, fără să-i mai pese de cei rămaşi afară şi fără să vadă că Turnus a intrat în tabără înaintea lui. Zadarnic îndreaptă Pandarus lancea spre Turnus, căci Junona i-o făcu să alunece departe. Turnus îl răpuse dintr-o lovitură, apoi începu a ucide pe troieni, chiar în tabăra lor. Ziua aceea ar fi fost poate cu adevărat cea din urmă a Troiei, dacă lui Turnus i-ar fi trecut prin minte să deschidă porţile în urma sa. Dar el, îmbătat de sânge, gândea că va ucide singur pe toţi troienii. Căpitanii Mnesteu şi Sereste, de cum văzură că altă scăpare nu mai era, alergară spre el, însufleţind pe luptători. Ei îngrămădesc pe Turnus, ameninţându-l cu vârful lăncii. Turnus se aţine pe lângă ziduri, dar se depărtează mereu de porţi. Fruntea îi şiroieşte de sudori, iar braţul îi înţepeneşte pe scut. Junona însăşi din ceruri îi dă poruncă să nu încerce prea mult îngăduinţa zeilor. La malul Tibrului, Turnus se aruncă de sus în apă, cu armătura pe el, iar undele îl spală de sânge şi-l duc nevătămat în tabăra latinilor.

Noaptea opri măcelul, dar în zorii zilei lupta începu din nou cu şi mai mare furie. Numai Enea nu se mai întorcea. El plutea pe Tibru cu corăbiile, în vreme ce luptătorii etrusci veneau călări pe mal. Stând ostenit la pupa corăbiei, Enea aţipi şi atunci i se arătară în vis nimfele care fuseseră cu câteva zile mai înainte corăbiile sale. Una mai meşteră la vorbă se prinse cu mâna de corabie şi-i povesti cum, din nişte corăbii ce erau, zeii le-au prefăcut în nimfe. Pe când ea vorbea, celelalte împingeau corăbiile din urmă, ca să ajungă înaintea lui Turnus în tabără.

Troienii începură a pierde nădejdea, când deodată zăriră pe Tibru o lumină orbitoare. Sosea Enea în fruntea corăbiilor arcadiene şi etrusce şi ridicase în soare scutul poleit cu aur. Un strigăt de biruinţă izbucni din piepturi troiene. Enea coborî armatele din corăbii şi căzu rutulilor în spate. Dar nici Turnus nu se lăsă şi lovi pe arcadieni. Enea prăpădea rânduri întregi de rutuli la aripa unde lupta, dar, de altă parte, Turnus împingea pe arcadieni înapoi. Tânărul Palas, feciorul regelui Evandru, ca să-şi arate vitejia, ucidea în dreapta şi în stânga pe rutulii care-i erau lui Turnus mai scumpi. El întâlni pe Lausus, fiul lui Mezenţiu, şi fu aproape să-l ucidă, când Turnus, înştiinţat de sora sa, nimfa Juturna, îi veni împotrivă. Aceşti doi tineri atât de viteji nu trebuiau să moară decât de mâna unor eroi de frunte, pentru ca gloria lor să fie eternă. Văzându-l pe temutul Turnus, Palas înfiorat se rugă zeilor:

— Dacă nu-mi veţi da izbândă, cel puţin daţi-mi gloria de a muri în luptă cu un duşman atât de măreţ! Tată Evandru, nădăjduiesc în acest chip că moartea mea te va umple de mândrie. Lancea lui abia străbătu marginea scutului, scrijelind umărul lui Turnus, care-i răspunse mânios, aruncând lancea sa greoaie. Bietul Palas, cu scutul sfărâmat, cu pieptul zdrobit, căzu la picioarele uriaşului, care îl privi lung, îi luă câteva podoabe, dar îi lăsă armele. Apoi Turnus rosti în auzul tuturor:

— Arcadienilor, spuneţi lui Evandru că-i trimit trupul fiului său ca să înţeleagă că numai cârdăşia sa cu troienii a pierdut viaţa lui Palas. Să-l îngroape cu cinste, căci băiatul a fost viteaz şi drept! El smulse lancea din pieptul lui Palas, care-şi dădu sufletul.

Aflând Enea că Palas e mort, îşi tăie cu sabia printre rutuli o cale largă. El prinse opt tineri frumoşi şi-i dădu arcadienilor să-i jertfească pe mormântul lui Palas. Ieşiră atunci şi troienii din tabăra împresurată, împreună cu Julus, şi începură lupta împotriva rutulilor.

În această vreme, în Olimp, Jupiter spuse zâmbind răutăcios mânioasei sale soţii:

— Ai avut dreptate, draga mea, că Venus ajută pe troieni. Ia priveşte cum s-au moleşit!

Junona răspunse mânioasă:

— Nu-ţi mai bate joc de mine! Dacă m-ai iubi ca altădată, mi-ai primi rugămintea să laşi viaţa lui Turnus.

Jupiter se înduplecă:

— Deşi nu-l pot apăra de moarte, îi voi mai prelungi zilele, de dragul tău.

Junona se mulţumi şi cu atât. Ea trimise în calea lui Turnus o umbră aidoma lui Enea. Umbra fugea de el, până urcă într-o corabie. Turnus urcă pe puntea corăbiei, iar Junona tăie de îndată odgoanele. Corabia goală începu a pluti singură pe valuri, când umbra lui Enea se destrămă şi se înălţă la cer. Turnus gemea zadarnic şi plângea pe tovarăşii lăsaţi pe ţărm. Ţipetele lor de moarte le auzea mereu tot mai slabe şi mai depărtate, iar pe adevăratul Enea îl zări fugărindu-i armatele şi ucigând fără milă pe rutuli.

Valurile stârnite de Junona duseră corabia în ţara rutulilor, iar pe Turnus îl duse părintelui său.

Crudul Mezenţiu, regele etruscilor, se ivi pe câmpul de bătaie în locul lui Turnus. Dar etruscii, însetaţi de răzbunare, fac zid de suliţi împrejurul lui şi toţi zoresc să-şi ucidă stăpânul. El îi priveşte cu un rânjet îngheţat şi li se împotriveşte singur, răspândind în juru-i moartea ca un mistreţ încolţit de câini. Niciunul nu cutează să-l lovească cu arma de aproape, ci toţi îl ţin departe cu vârful lăncilor. Enea îl zăreşte şi aleargă la dânsul. Duşmanul era puternic şi ştia prea bine să se apere cu lancea şi cu scutul.

El aruncă lancea grea care nimeri în trupul altui luptător, greşindu-şi pentru prima dată ţinta. Enea îl izbi cu lancea şi-l răni adânc. Mezenţiu nu se mai putea apăra şi dădea înapoi, dar Enea îl încolţise şi nu-l mai scăpa, dacă tânărul Lausus, feciorul crudului rege, nu s-ar fi repezit cu sabia în mână, aşezându-se între el şi tatăl său.

Lausus dădu soldaţilor răgaz să ducă pe Mezenţiu la adăpost, dar el căzu în locul tatălui său. Înduioşat de adânca dragoste fiască a tânărului, Enea îi lăsă armele şi-i trimise trupul pe scut, pentru eroică cinstire.

Pe malul apei, crudul Mezenţiu, rezemat de un pom, îşi spăla sângele negru şiroind din rană şi întreba pe toţi ce-i face feciorul, când sosiră la el oştenii trişti, cu trupul lui Lausus întins pe scut. Durerea de părinte întrecu durerea cruntei răni. Mezenţiu îşi înnegri cu tină pletele albe şi gemea, îmbrăţişându-şi fiul. El vorbi astfel aceluia care nu-l mai auzea:

— Oare atât de mult am dorit eu să trăiesc, încât am jertfit viaţa ta pentru mine? Cum e cu putinţă ca eu să mai trăiesc, dacă tu eşti mort? Abia acum pătrund înţelesul blestemelor divine. Am pătat cu fărădelegile mele frumosul tău nume, fiule, pe care oamenii te iubesc, cu toate că eşti copilul unui tiran. Acum înţeleg de ce m-au alungat supuşii mei de pe tron şi de ce mă urăsc. Nici o altă pedeapsă nu putea ajunge mai în adâncul sufletului meu ca să mă facă să sufăr atât. Tu ai plătit, pe când eu încă trăiesc toate crimele mele. Ce groaznică pedeapsă! Dar nu voi mai trăi s-o îndur. Mă duc să mor, căci nici măcar nu te mai pot răzbuna, copilul meu.

Abia târându-se, Mezenţiu se urcă pe calul falnic, umplându-şi mâinile cu arme şi săgeţi. El vorbi vechiului său tovarăş de lupte şi biruinţi:

— Roibule, am trăit, se vede, prea mult amândoi. Dacă muream de ieri, astăzi trăia dragul meu Lausus. Dar nu voi muri singur, căci îmi spune inima că şi tu vrei să sfârşeşti necazurile, o dată cu mine. Tu nu vei mai lăsa pe altul să te mâne cu frâul.

Aşa vorbind, el îl strigă pe Enea, iar acesta îi auzi glasul şi se apropie ca vântul pe calul său năprasnic, zicând:

— Trimite-l, mare Apolon, să lupte cu mine, ca să-mi mulţumească pe veci etruscii care mă ajută! De bună seamă că vine Mezenţiu ca să-şi răzbune fiul.

Dar Mezenţiu nu mai trăgea acum nădejde de răzbunare. Deşi el ştia bine că va muri, nu-şi pierdu mândria şi curajul. Strigă lui Enea:

— Îţi închipui, poate, că mai încape în sufletul meu altă simţire decât durerea pentru fiul meu? Ce groază din infern ar putea să-mi aducă uitarea? Cine m-ar înspăimânta mai mult? Nu mă ameninţa, căci eu însumi viu să mor de sabia ta. Nu vreau să mai trăiesc după moartea copilului meu. Mai înainte însă primeşte aceste daruri!

El aruncă suliţă după suliţă spre Enea, dar toate îşi luară drumuri piezişe după ce se izbiră de scutul lui Vulcan. Zadarnic ocolea din toate părţile pe Enea, aruncându-i suliţe cu mâna puternică, căci Enea îi izbi cu lancea calul, care să prăbuşi la pământ, prinzându-i picioarele dedesubt. Cu sabia în mână, coborând de pe cal, Enea dădu crudului Mezenţiu cea din urmă lovitură. Etruscii răspunseră cu chiote de bucurie pe tot câmpul de luptă.

Enea, troienii şi arcadienii jeliră pe tânărul Palas, îl îmbrăcară cu veştminte frumoase şi scumpe, apoi îl aşezară pe o targă, trimiţându-l tatălui Evandru, însoţit de o mie de luptători.

Tocmai atunci sosi în tabăra troienilor o solie de la regele Latinus, cerând o învoire de douăsprezece zile pentru îngroparea morţilor. Bătrânul Drances, duşmanul lui Turnus, arătând adevărata dorinţă a multor latini de a face pace cu troienii, dobândi învoiala lui Enea şi după aceea luptele încetară douăsprezece zile.

Cortegiul lui Palas ajunse la bătrânul rege Evandru. Bătrânul se prăbuşi la pământ, sărutând rămăşiţele fiului său, dar nu se plânse de prietenia lui cu troienii, ci trimise lui Enea aceste vorbe:

— Dacă după moartea lui Palas mai prelungesc o viaţă nedorită o fac numai aşteptând pe Enea să răzbune moartea copilului meu. Fie jertfa lui Palas chezăşia că Enea va ridica o cetate puternică unde va domni dreptatea şi pacea veşnică!

Arcadienii puseră trupul lui Palas pe rug şi-l arseră după datini, apoi solia se întoarse în tabăra troiană.

În zilele de înmormântare, în cetatea latină era o jale de nespus. Femeile văduvite şi copiii orfani ţipau cât îi ţinea pieptul împotriva războiului şi împotriva lui Turnus. Ei cereau lui Turnus să lupte singur pentru femeia care-i place. Drances încredinţă poporul şi pe rege că Enea doreşte să lupte cu Turnus pentru mâna Laviniei şi pentru tron. Puţini mai ţineau cu Turnus, mai mult de hatârul reginei Amata. Regele asculta în tăcere părerea tuturor, când sosi Venulus cu solii care au cerut ajutor lui Diomede. Strălucitul erou de la Troia le-a dat acest răspuns:

— Noi, cei care am pângărit cu armele cetatea sfântă a Troiei, am suferit groaznicele chinuri ale războiului dar am plătit şi după război cruzimile noastre, împrăştiaţi de soartă în toate colţurile lumii. Eu însumi am fost alungat de pe tronul meu şi-mi fac aici o nouă ţară, dar visez zi şi noapte greşelile pe care le-am făptuit. Nu ne mai ispitiţi cu alte victorii, căci m-am jurat să nu mai ridic mâna împotriva vreunui troian. Darurile pe care mi le daţi mie, mai bine daţi-le bunului Enea ca să se împace cu voi, pentru că în luptă el este tot atât de înspăimântător cât este de blând cu prietenii. Eu unul îl cunosc prea bine, căci m-am luptat cu el.

Vorbi şi regele Latinus:

— Văd bine că am greşit luptând cu nişte oameni ca troienii. Poporul nostru a arătat întreaga sa vitejie, dar fără folos. Războiul a adus după el copii orfani, văduve, foc şi pradă. Mai cuminte făceam dacă îngăduiam lui Enea să se aşeze în ţinuturile noastre, căci doar avem destul pământ nelucrat. Haideţi să alegem o solie mare, cu ramuri de măslin în mâini, ca să-i ducă vestea păcii!

Dar Turnus strigă că el nu se socoteşte învins pentru a cere pace, şi că e gata să lupte singur cu Enea. Spunea că se simte destul de puternic ca să-l învingă în luptă dreaptă.

În vreme ce ei sfătuiau în palat, se auziră ţipete şi lumea din oraş fugea de ici colo înspăimântată, căci se văzură de departe venind armatele lui Enea. Turnus plecă repede din adunare să-şi adune ostaşii. Cea dintâi îi veni în ajutor, din codrii ei, fecioara Camila, regina amazoanelor viteze care umblau numai pe cai sprinteni ca vântul. Crescute în păduri cu armele şi cu vânătoarea, amazoanele erau jurate să asculte de fecioara Diana, zeiţa lunii, şi, să nu se mărite niciodată. Ele colindau codrii şi iubeau tot atât de mult vânătoarea ca şi războiul. Îmbrăcate în piei de fiare şi cu un sân descoperit, ca să poată ţine arcul, amazoanele şi frumoasa lor regină sosiră călări să dea ajutor lui Turnus. Înfăţişarea feciorelnică a reginei era dezminţită de braţu-i puternic şi de curajul ei. Nimeni nu-i stătea împotrivă fără să plătească cu viaţa îndrăzneala. Rândurile călăreţilor etrusci şi troieni se clătinară când o văzură cum mânuieşte armele şi oştenii dădură înapoi, teama înfrângând ruşinea. Dar vicleanul Aruns pândea necontenit pe regină din lături şi nu cuteza să-i iasă în faţă. Când o văzu cu privirea în altă parte, el aruncă o săgeată în pieptul vitezei fecioare. Groaza se răspândi de îndată, dar zeiţa Diana, ocrotitoarea amazoanelor, nu îi iertă lui Aruns mişelia. Pe când el, ruşinat de fapta sa, fugea din fruntea oştirii ca un lup vinovat care a atacat pe vânător, săgeata fără greş a Dianei îi luă viaţa.

Camila, rănită de moarte, încearcă zadarnic să-şi smulgă săgeata din piept. Focul ochilor ei se stinge în gheţurile morţii şi obrajii ei rumeni se îngălbenesc. Un văl negru i se aşază pe ochi şi o desparte de lumea întreagă. Ea pierde din mâini frâiele calului şi scapă armele la pământ. Apleacă pe sân capul greoi, apoi cade de pe cal. Cu un suspin, sufletu-i zboară în împărăţia umbrelor. Strigăte se înalţă din mijlocul armatelor: unul e de biruinţă şi celălalt de groază. Rutulii fug spre cetate şi căpitanii lor îi urmează. Nimeni nu mai cutează să stea în faţa troienilor. Cei dinăuntrul cetăţii închid porţile de frica duşmanilor şi nu le mai pasă dacă aceştia snopesc pe cei rămaşi afară de ziduri în faţa copiilor, femeilor şi părinţilor îngroziţi. Alţii aruncă de pe ziduri cu ce le vine la îndemână peste troieni şi ucid pe cine nimeresc. Turnus aude că ai săi fug dinaintea troienilor şi aleargă în goana calului să-şi ajute călărimea pe care o lăsase în grija Camilei. El vede pe Enea şi grăbeşte să-l întâmpine. Dar Apolon, zeul care învârteşte pe boltă discul luminos al soarelui, se aruncă din cer de-a dreptul în mare şi lupta încetează o dată cu sosirea nopţii.