Am aflat că Securitatea m-a avansat în grad.

Securitatea – cu o dibăcie diavolească – a răspândit zvonul că eu am fost „Şeful comandamentului legionar” din închisoarea Piteşti. Că eu „aş fi dispus” torturarea deţinuţilor pentru ca prin aceasta să „compromit” regimul comunist din România. Vaşnica Securitate „m-ar fi descoperit”. Aş fi fost judecat, condamnat la moarte şi „executat”…

Când am apărut pe firmamentul închisorii Aiud, pentru mulţi am apărut un adevărat strigoi.

Din prudentele mele luări de poziţie împotriva administraţiei, care hăituia întruna pe deţinuţi să ponegrească Legiunea, aceştia au făcut un mare caz.

Voiau să dea impresia deţinuţilor că eu eram plin de energie şi că n-am nimic de gândit la altceva, decât cum să mă pun „de-abâţul în calea „reeducării” iniţiată de Ocultă.

Încercau să dea impresia deţinuţilor că eu mi-am luat libertatea totală în închisoare „să fac ce voiesc”, fără să-mi pese de regulamentul închisorii şi de conducere.

Ticăloşii voiau să insinueze demonstrativ că a fost posibilă o organizare a deţinuţilor fără ca administraţia să ştie.

Zadarnic m-au „avansat” în grad creându-mi o aureolă de comandant legionar… Asupra deţinuţilor nu s-a remarcat nici cea mai mica vibraţie.

Le-ar fi venit foarte uşor să mă introducă la Zarca şi să rămân acolo până la punerea în libertate. Aşa au făcut cu alţii. Dar nu… Cu mine aveau alte planuri. Doar când nu eram pe placul administraţiei mă pomeneam sau la „neagra” sau la Zarcă. N-am stat niciodată mai mult de 15 zile la Zarcă. Am fost scos şi introdus din nou în circuitul „reeducării”, ba într-un club, ba în altul.

Administraţia a sperat că, alternând un regim mai blând cu altul de pedeapsă, până la urmă voi ceda. Urmărea să fac eu confirmarea în faţa deţinuţilor că la Piteşti crimele nu au fost organizate şi înfăptuite de Securitate, ci de subsemnatul.

Dumnezeu a fost deasupra mea apărându-mă şi dându-mi tăria ca să rezist tuturor acestor lovituri până la capăt.