Colonelul Crăciun încearcă să mă păcălească.

Într-o zi am fost scos din celulă şi dus la colonelul Crăciun pentru a avea o discuţie cu el, numai între patru ochi.

Comandantul îmi explică despre ce este vorba:

— E vorba de o acţiune de reeducare iniţiată de administraţie. Vei fi dus şi tu la club ca să iei parte Ia dezbateri.

Colonelul Crăciun, în calitate de comandant, îmi atrage atenţia ca nu cumva prin minciunile mele să le dau peste cap toată opera lor. Îmi explica directorul că unii dintre deţinuţi s-ar fi deşteptat ca urmare a tratamentului umanitar şi că nu vor să mai rămână în închisoare.

Eu i-am răspuns:

— Refuz categoric să am o astfel de participare. Ajunge cât am indurat până acum de la aşa zişii „binefăcători” şi „salvatori” ai umanităţii. Pentru mine administraţia închisorii şi Securitatea nu prezintă nici un fel de credit. Securitatea a fost în stare să mă facă „ţap ispăşitor „ pe mine, cel mai barbar torturat în închisoarea Piteşti, iar la urmă să-mi pună în sarcină că eu sunt „autorul” propriului meu martiriu. Pentru aceasta am fost condamnat la moarte.

Expert în tot felul de viclenii, colonelul Crăciun a insistat, lăsând ochii în jos ca o fată mare. Îmi zise cu jumătate gură, prefăcându-se a fi sfios, ca astfel să mă convingă, că el ştie adevărul, dar nu-l poate spune:

— Îmi este ruşine şi mie de ceea ce susţin, dar n-am încotro… Nu-ţi cer să iei neapărat cuvântul, ci numai să asişti la dezbateri şi să taci din gură. Ce vrei mai mult decât atât? Îţi explic şi de ce ţin neapărat să fii prezent la dezbaterile de la club: sunt mulţi legionari care nu vor să gândească cu propria lor minte, ci iau de bună atitudinea foştilor lor şefi. Văzându-te pe tine acolo, vor merge şi alţii la club pentru a se informa şi a se reeduca. Dacă nu pentru tine, atunci pentru alţii trebuie să fii prezent la club…

Căuta să mă convingă şi să-şi atingă scopul.

De acum curiozitatea mi se mări peste măsură de mult. Doream să ştiu ce mişelii noi şi „nevinovate” au inventat aceşti maeştri ai întunericului. I-am răspuns comandantului închisorii astfel:

— Domnule comandant, merg. Sunt hotărât să merg. Dar dacă un singur cuvânt se pomeneşte despre Piteşti sau se încearcă a se face legătura cu mine, voi reacţiona imediat dând pe faţă tot adevărul.

— Bine, zise colonelul Crăciun mocnind ceva ascuns în răspunsul lui. Apoi am fost condus de către gardian în cameră.

Îmi dădeam seama că vor să ne pună în libertate, dar numai după ce ne vor tăvăli prin toate murdăriile posibile. Vor încerca să ne determine să ne însuşim toate crimele pe care Securitatea le-a făcut împotriva noastră.

Regimul comunist urmărea ca să ne murdărească în aşa hal ca până la moarte să nu putem scăpa de necurăţenie şi de duhoare. Chiar dacă ar fi să consumăm apa din toate izvoarele, noi tot murdari să rămânem.

La un interval destul de scurt, a venit gardianul cu o listă în mână şi astfel din mai multe camere am fost selecţionaţi cam 150 de inşi şi introduşi într-o cameră mare.

Lângă intrare era o masă lungă la care a luat loc colonelul Crăciun, locotenent-colonelullacob şi plutonierul Lungu.

Începu colonelul Crăciun astfel:

— Domnilor, regimul nu vă vrea răul (după ce ne exterminase!). Pentru aceasta am înfiinţat un club al „tineretului” ca să staţi de vorbă între dumneavoastră, deschis şi cinstit.

Unii încă mai cred în Mişcarea Legionară, dar sunt alţii dintre dumneavoastră care s-au „deşteptat”.

Aveţi voie să discutaţi deschis orice, numai să nu vă lăudaţi voi şi să ne criticaţi pe noi…

După încă câteva cuvinte mieroase s-a ridicat împreună cu suita lui lăsându-ne în grija unui „comitet de reeducare” format din deţinuţi în frunte cu unul pe nume PARPALAC, secondat de încă vreo patru inşi printre care se găsea şi tânărul legionar Jean Bolfosu.

Trebuie să menţionez că toţi cei din „comitetul de reeducare” erau foşti studenţi sau proaspeţi absolvenţi de facultate, trecuţi prin „râşniţa” Piteştiului.

Parpalac a fost complet dezumanizat în torturile de la Piteşti. Noile reflexe erau atât de bine fixate încât folosea exact limbajul şi ideile lui Ţurcanu, care i-au fost imprimate prin tortură.

Din uşă, directorul ne-a urat „spor la muncă”, apoi a ieşit. Eu am studiat vizeta uşii şi am observat că din spatele ei ne supravegheau, fiind gata să intervină în caz de nevoie.

Primul a luat cuvântul Parpalac. Am rămas îngrozit de ce a putut să iasă din gura acestui dobitoc încălţat. Douătrei idei şi pomenea cuvântul „sânge”; încă două-trei cuvinte şi folosea „sperma legionară”; iarăşi câteva cuvinte şi „criminalii”.

Din gura acestui om am auzit cele mai neruşinate blasfemii la adresa Mişcării Legionare şi a Bisericii.

Câteva zile la rând, acest Parpalac a scuipat numai astfel de cuvântări pline de „bălării”. După ce şi-a epuizat toate calomniile care le avea în guşă, au fost antrenaţi şi alţii din sală să ia cuvântul şi să-şi spună părerea cu privire la critica Mişcării Legionare.

Încet, unul câte unul se ridicau vorbitorii în sală. Spre disperarea lui Parpalac, niciunul n-a recunoscut că a greşit. S-a conturat susţinerea că suntem victimele agresiunii comuniste… Suntem prizonieri în cadrul luptei împotriva satanei.

Unul din oratori a susţinut: înţelegem să ne considerăm înfrânţi, dar nu recunoaştem că am greşit. Toţi cei din sală s-au aliat acestei concluzii.