Urmările înfruntării lui Dumitru Groza.

Au trecut câteva zile de la înfruntarea lui Dumitru Groza şi, deodată, tălăngile închisorii au început să sune alarma. Era în seara zilei de 27 aprilie 1964, imediat după stingere.

În mod normal, în cazuri de alarmă deţinuţii erau obligaţi să se trântească cu faţa la podea. De data asta s-a întâmplat altfel: gardieni cu felinare în mână deschideau uşile poruncindu-ne să ieşim în curte.

Două păreri opuse fulgerau prin minţile maselor de deţinuţi: Ori e vorba de un asasinat în masă, ori ne dau drumul la toţi acasă.

În curtea închisorii ne aşteptau colonelul Crăciun, locotenent-colonelul Iacob, plutonierul Lungu şi alţi caralii.

Comandantul închisorii a luat cuvântul: Ne-a vorbit despre fabrică, despre cum trebuie să muncim, despre consemnele care trebuiesc respectate cu sfinţenie. Ne-a amintit că familiile noastre ne aşteaptă cu sufletul la gură ca să fim puşi în libertate.

Trebuie să fim convinşi că societatea din afara zidurilor închisorii este cu totul alta decât aceea pe care am lăsat-o noi la arestare. Să ne iasă toţi gărgăunii din cap că am putea ieşi din închisoare altfel de cum vrea conducerea Partidului Comunist Român.

Ne-a atenţionat că a instalat mitraliere pe zidurile închisorii Aiud. Dacă noi sperăm că vor veni americanii să ne salveze, e bine să ştim că aceştia nu vor găsi decât nişte cadavre.

După ce a terminat discursul a început numărătoarea.

Toate erau bune, numai că niciunul din noi nu sesiza rostul acestei operaţiuni. Discursul n-avea nici o încheiere, nici o poantă, nici o morală…

S-a terminat şi cu numărătoarea şi tot nu înţelegeam nimic. Atunci comandantul a scos o hârtie din buzunar, de pe care citi:

— Voinea Octavian.

— Prezent.

— Treci la o parte.

— Cârja Ion… Treci la o parte.

A mai citit câteva nume, dar eram atât de surprins şi cuprins de emoţie încât nu m-a mai interesat numele celorlalţi care au fost strigaţi de pe listă.

Ne-au încadrat câţiva gardieni şi ne-au condus la dormitor. Frontul deţinuţilor a rămas mai departe în aceeaşi poziţie.

Din mers am aruncat încă o dată ochii în spate. Mi se păreau gardienii cu felinarele în mână asemeni diavolilor din faţa cazanelor cu smoala din fundul Iadului.

Mai pe urmă am aflat că panica a cuprins întreaga masă de deţinuţi. De altfel, acesta a fost şi scopul întregii acţiuni.

În cameră ni s-a poruncit să ne dezbrăcăm în pielea goală. Am fost duşi cu toţii pe un gang, mi s-a deschis o celulă cu prag şi am fost introdus acolo. Alături l-au introdus pe Ion Cârja şi în continuare pe ceilalţi.

După ce uşa a fost încuiată pe dinafară, a venit plutonierul Lungu care mi-a comunicat pedeapsa de zece zile arest sever pentru călcarea consemnului.

— Ce am făcut domnu plutonier?

— Ţi-a spus tovarăşul colonel că dumneata distrugi în trei minute ceea ce noi ne străduim să construim în luni şi ani de zile în favoarea oamenilor. Asta-I pentru replica ce i-ai dat-o lui Dumitru Groza.

Pe pardoseaua de ciment a celulei ei a un strat de apă cam de an centimetru. Apa nu era rece. Mi s-a părut călduţă, mai ales după ce m-am obişnuit cu temperatura ei.

După câtva timp, gardianul mi-a introdus în celulă un pat de fier fără saltea şi o pătură neagră rupta, zicându-mi: Culcă-te!

Regimul era timp de două zile câte 250 de grame de apă caldă şi tot a treia zi o bucată de ţurţoi fără nici un fel de ciorbă.

Tinetă pentru necesităţi fiziologice nu exista în celulă. Dacă aveai nevoie să urinezi, urinai pe perete. Când apa se evapora îţi turna alta. Eram dus o dată pe zi la WC. Doar ca să mă aflu în treabă, căci nu aveam ce evacua.

Patul se introducea în celulă la ora 11 seara şi era scos la ora 5 dimineaţa.

Pedeapsa urma să o termin pe 8 mai. Din spirit umanitar m-au scos abia pe data de 10 mai.

Norocul meu că n-a fost iarnă, altfel aş fi sfeclit-o cu siguranţă.

Din această pedeapsă m-am ales cu o laringofaringită de care sufăr şi astăzi, după aproape 30 de ani.