Toată lumea liber prin curte.

Într-o zi s-au deschis toate uşile celulelor şi camerelor mari, toţi deţinuţii fiind lăsaţi liber prin curte de-a valma, sub pretextul dărâmării unor magazii şi a modificării unor imobile din incinta închisorii.

După aproape 17 ani de izolare, teroare şi groază ne vedeam cu toţii prin curte, putând să comunicăm între noi fără frică.

Totuşi, cei din Zarea rămâneau pe loc sub regimul sever instituit pe această secţie. Aceştia constituiau – în cel mai bun caz – doar zece la sută din numărul total al deţinuţilor.

Colonelul Crăciun se plimba printre deţinuţi îndemnându-i să profite de soare şi de aer liber. Zicea el: Regimul comunist îşi va dovedi umanismul de care este animat prin fapte concrete. Regimul comunist v-a vrut numai binele, curăţindu-vă de putregaiul legionaro-fascisto-burghez. Dacă aveţi de spus ceva, o puteţi face acum… Sunteţi liberi să spuneţi orice. Doar în acest scop am construit această tribună în curte. Cu adevărat, în curte s-a amenajat un fel de estradă.

Într-o bună zi, cine credeţi că urcă la această tribună? Tocmai PETRE ŢUŢEA în persoana.

Atenţia tuturor deţinuţilor s-a îndreptat asupra vorbitorului. Acesta nu era un „nimeni” sau un „ştiu cine”, ci era unul din tăriile pe care se baza moralul miilor de deţinuţi din închisoarea Aiudului.

Colonelul Crăciun a luat cuvântul înaintea lui PetreŢuţea, făcând introducerea în subiect:

— Acum vă va vorbi domnul profesor Petre Ţuţea despre ce este socialismul şi care sunt urmările lui benefice pentru omenire.

A fost pentru prima şi ultima oară când am auzit o adevărată lecţie asupra marxismului. Obiectivă, fără lozinci şi laude răsuflate şi fără vreo hulă împotriva acestei doctrine.

A fost o lecţie ţinută de un pedagog talentat care a ştiut să se joace cu focul fără să se ardă. A ştiut să calce în mlaştina fără să se afunde în ea. În încheiere a zis:

— Acestea simt teoriile care au fost impuse în ţară, la care noi trebuie să reflectam şi să tragem concluzii.

După ce Petre Ţuţea a terminat cu lecţia, a luat din nou cuvântul comandantul închisorii:

— Ne uimim cum un legionar poate să cunoască atât de bine marxism-leninismul. Dar să nu vă închipuiţi că noi credem prin aceasta că Petre Ţuţea a venit de partea noastră. Nit! Petre Ţuţea tot un „bandit” rămâne… Ştim noi destul de bine că în celulă cu legionarii lui el tot lecţii legionare face. Tot principii legionare învaţă pe toată lumea…

Azi a vorbit aici despre marxism… Aceasta nu înseamnă că ne-a păcălit pe noi, sau că noi suntem atât de proşti ca să-i acordăm o legitimaţie falsă lui Petre Ţuţea.

Cu asta Petre Ţuţea a coborât de la tribună, iar colonelul Crăciun a continuat astfel:

— Cât de „oameni” suntem şi cât respectăm noi comuniştii toate principiile „umanitare” universal recunoscute, vă vom dovedi în curând.

Dacă noi am fi vrut, puteam să vă omoram pe toţi că doar aveam forţe suficiente. Apusul ne-a recunoscut. Cum regimul comunist se conduce numai după principii „umanitare”, noi le aplicăm pe acestea.

Auzindu-l astfel trăncănind pe comandantul închisorii îmi veni fulger prin minte ideea salvării fratelui meu. Acum ar fi momentul – mi-am zis. Apoi am strigat cât am putut de tare:

— Domnule comandant, domnule comandant, vreau să vorbesc şi eu.

— Bravo Voinea. Poftim sus la tribună şi ia cuvântul, că doar pentru voi e făcută nu pentru mine. Poate de data asta ai s-o zici şi tu pe cea bună.

— Domnule colonel, cum eposibil să ne vorbiţi nouă de umanism când eu nu pot să-mi văd fratele care este tot aici în închisoare? Nu l-am văzut de 17 ani. A trecut prin grele încercări şi acum zace izolat în Zarca.

Atunci colonelul Crăciun – farsor de meserie, cu regiile gata pregătite pentru orice eventualitate – se prefăcu a fi surprins de afirmaţia mea.

Făcu o figură de om trăsnit din senin, ca unul ce primeşte o veste neaşteptată şi cumplită:

— Cum? Este posibil să se petreacă asemenea sacrilegiu în această închisoare? (Cât pe ce să zică „ acest colţ de rai”)

— Lungule, unde-i Voinea Ionel? (Al dracului, îi cunoştea şi numele cu care îl strigam în familie).

— E la Zarcă, tovarăşe comandant.

— Imediat îl scoţi şi îl aduci aici în faţa mea şi a tuturor deţinuţilor, ca să-l vadă! Cum e posibil ca doi fraţi să stea în aceeaşi închisoare ani de zile şi să nu se vadă unul cu altul?!

— Am înţeles tovarăşe colonel, răspunse plutonierul Lungu, plecând la pas domol.

— Pas alegător Lungule. Într-un minut să fii aici cu Voinea Ionel!

— N-au trecut mai mult de trei minute şi iată cum din colţul clădirii masa de deţinuţi s-a despărţit în două. S-a făcut o cărare largă în faţa plutonierului Lungu urmat de fratele meu, care păşea agale, cu obrajii subţi şi trupul secătuit de atâta suferinţă. L-am recunoscut. El, la fel, m-a recunoscut pe mine.

La amândoi ne-a amuţit graiul. Lacrimile ne curgeau şuvoi, fără voia noastră.

Astfel ne-am îmbrăţişat în mijlocul curţii închisorii după 17 ani de când nu ne-am mai văzut. În jurul nostru s-a făcut o tăcere adâncă. S-au auzit numai suspine şi s-au văzut numai ochi înlăcrimaţi.