Conspirativitatea punerii în libertate a ultimului eşalon de legionari.

Era prin luna mai 1964.

Trecând prin curtea închisorii, am găsit o bucăţică de ziar de mărimea unei foiţe de ţigare. Am ridicat-o cu atenţie de jos ca să nu fiu observat de vreun caraliu şi am citit un articolaş extrem de scurt, cu o veste care ne interesa pe noi, deţinuţii. Se vedea că a fost înadins decupată dintr-un ziar oarecare, sau chiar tipărită în mod expres pentru a fi aruncată „tot întâmplător” în calea deţinuţilor. Un interviu luat lui Ion Gheorghe Maurer.

Cu ocazia vizitei premierului român la Stokholm, acesta a fost întrebat cum are de gând România să rezolve problema deţinuţilor politici? La care Maurer a răspuns:

— În zilele următoare ne vom deplasa la Paris unde vom discuta cu Maurice Couve de Mourville…

Concluzia: Dacă afară se făceau asemenea declaraţii publice, înseamnă că se petrece ceva în favoarea noastră. Totuşi n-am putut să-mi explic de ce eram ţinuţi, în continuare, într-un secret diabolic?

Ştiam că o parte din căpeteniile legionare, oameni cu o influenţă capitală asupra maselor de deţinuţi legionari, au fost puşi în libertate (Radu Gyr, Biriş, Vojen, Dumitrescu-Borşa, fostul simpatizant al Legiunii, Nichifor Crainic, etc…). Totuşi, promisiunile de eliberare a celorlalţi (a maselor de legionari) erau evazive. La impersonal. Nimic concret.

Cu câteva săptămâni înaite de a se forma loturile masive în vederea punerii în libertate, într-o bună zi, mă pomenesc că sunt chemat la cabinetul comandantului.

Biroul era plin de persoane necunoscute, toate îmbrăcate civil. Această mulţime de oameni subţiri se numea „Comisie guvernamentală şi de partid”.

A luat cuvântul directorul Crăciun, care îmi comunică hotărârea guvernului de a ne pune în libertate. Am fost chemat la birou ca, şi prin mine, să le fie comunicată celorlalţi deţinuţi din curte această hotărâre. Mirat, am răspuns:

— De ce îmi spuneţi asta tocmai mie şi nu altuia mai important ca mine? De ce nu comunicaţi dumneavoastră această hotărâre care vă aparţine?

— Dacă dumneata eşti convins de aceasta şi le-o comunici şi lor, te cred mai uşor pe dumneata decât pe noi.

— Aici e necazul – am răspuns – că personal nu cred că aceasta este intenţia dumneavoastră.

În primul rând că în 17 ani n-am primit nici măcar o carte poştală ca să scriu familiei. Dacă mă puneţi în libertate nu-mi spuneţi nimic… Unde să merg şi ce să fac?

Eu refuz să fac această comunicare. Presupun că nu mai aveţi pe cine mai „hingheri” afară, de aceea căutaţi un cobai sau vreun „ţap ispăşitor” pentru te miri ce lucruri ce nici nu-mi trec prin minte.

— Pe ce te bazezi când faci aceste afirmaţii?

— La Piteşti nu m-aţi făcut pe mine autor moral pentru masacrele iniţiale şl patronate de dumneavoastră?

— Eşti liber l.

Asta a fost toată discuţia.

Nu erau ei chiar atât de proşti să creadă că eu nu voi spune la nimeni ce am discutat cu dânşii. Erau siguri că vestea cea bună o voi împărtăşi-o şi celorlalţi deţinuţi. Probabil, chiar ăsta le-a fost şi scopul.