Dintr-un Iad în altul.

Ne-am trezit într-o bună zi (din luna august 1951) că suntem anunţaţi să ne facem bagajele. Am fost scoşi în curte unde a venit o căruţă cu cai pentru bagaje. Noi am fost încolonaţi şi duşi pe jos până la o haltă – nu departe de zidul închisorii.

Pentru prima oară puteam să ne privim unul pe altul fără să av em în faţă călăii.

Nu mai îndrăzneam să ne privim în ochi, fie din umilinţă, fie din frică. Fiecare din noi îl considera pe celălalt un spion, un informator care ar putea să-i descopere gândurile.

Când trenul s-a urnit din loc încet, am văzut pomi cu frunza verde şi prune date în pârgă, căci era pe la jumătatea lui august 1951. Deodată toţi muşchii trupului meu au început să tremure de emoţie la vederea fructelor pe care nu le-am mai văzut de patru ani. Era un fenomen pe care îl simţeam pentru prima dată.

Niciunul din noi n-am ştiut unde plecăm. Am aflat doar când trenul s-a oprit în staţia Gherla.

La închisoarea Gherla am fost luat în primire de către comandantul închisorii Gherla, pe nume Gheorghiu – un fost CF. R.-ist din Tecuci.

Plin de prostească trufie, ne-a încolonat în curtea închisorii şi ne-a ţinut următorul discurs:

— Pentru noi, voi nu sunteţi decât nişte bandiţi şi încă dintre cei mai periculoşi. Dacă nu veţi ţine cont de dispoziţiile noastre veţi fi împuşcaţi cu toţii. Aţi fost aduşi la Gherla ca să executaţi o pedeapsă care este umană şi prea binevoitoare, deoarece voi trebuia să fiţi omorâţi la data arestării…

Alături de directorul Gheorghiu stătea şi un gardian cu nume de Niki Marcu – evreu – bestie fără pereche care a contribuit alături de alţi nemernici la torturarea deţinuţilor.

Am fost introduşi în 6-7 camere mari de la etajul 3, înjur de 30-40 de inşi într-o cameră. Au venit prin camere Ţurcanu cu adjunctul său Alexandru Popa, zis „Ţanu”, care ne-a ţinut fiecare câte un scurt logos despre „misiunea” noastră în această închisoare:

— Vă veţi face în continuare autodemascarea. Materialele date de voi în autodemascări au fost coroborate cu materialele date de alţi bandiţi şi s-a constatat că tot bandiţi aţi rămas. Aţi ascuns lucruri pe care nu le-aţi autodemascat. Aţi demascat pe alţii, dar pe voi nu v-aţi autodemascat.

S-au adus tone de hârtie şi oamenii au fost duşi – plini de spaimă – în celule anume amenajate cu unelte de scris… Şi scriau în disperare… Orice, numai să scrie împotriva lor înşişi ca să scape de groaznicele chinuri.

Aşa arăta perioada de aclimatizare la noile condiţii din închisoarea Gherla.

Ce s-a întâmplat la închisoarea Gherla înaintea venirii noastre.

Încă din primăvara anului 1950, după ce a fost realizată prima promoţie de roboţi, un lot din aceştia au fost aduşi la închisoarea Gherla. În frunte l-au avut pe Alexandru Popa, zis Ţanu, adjunct al lui Ţurcanu. Sub supravegherea ofiţerului politic, aceştia au format „comandamentul” de torturare şi dezumanizare a deţinuţilor.

Li s-a amenajat o cameră de tortură. S-au creat şi printre ţărani şi muncitori informatori, pe care i-au răspândit printre ceilalţi. Închisoarea avea multe ateliere, încât aveau nevoie măcar de câte un „ turnător” în fiecare atelier. S-a format astfel o reţea de informatori ca o pânză de păianjen. Era o reţea secretă. Orice deconspirare a informatorilor sau a metodelor pe care le foloseau însemna moarte,.

Dorinţa de muncă în închisoarea Gherla era autodistrugere.

Conducerea ocultă a statului roman ar fi reeditat cu dragă inimă un „Katin” sovietic, dar nu le venea la îndemână… De aceea au adoptat metoda distrugerii duşmanilor prin efort fizic şi subalimentaţie. Metoda era sigură, căci a fost temeinic verificată în gulagul rusesc unde a dat rezultate drăceşti excepţionale.

Oculta comunistă era perfect conştientă că atrocităţile folosite în lagărul comunist nu au justificarea celor înfăptuite de nazişti.

Regimul nazist al lui Hitler şi-a justificat opresiunile prin necesităţile de apărare în perioada stării de război. Comuniştii, efectuând masacrele în timp de pace, nu puteau avea nici o justificare în faţa opiniei publice mondiale. Gogoriţa cu „războiul rece” a valorat cât un balon de săpun, deoarece serviciile secrete ale celor două sisteme lucrau mână în mână sub îndrumarea Ocultei internaţionale.

La închisoarea Gherla i-am văzut pe cei trecuţi prin Piteşti tăcând mari eforturi să-şi îndeplinească norma şi astfel să primească o mâncare ceva mai bună decât cea oferită celor din celule, Dacă nu-ţi îndeplineai norma, primeai tot mâncare ca la celulă. Dacă administraţia considera că la mijloc e rea voinţă, noaptea o petreceai la carceră sau la celula neagră.

În felul acesta se forma un cerc vicios de distrugere a individului.

A doua zi, flămând şi obosit nu-ţi puteai face norma nici cât în ziua precedentă.

În două-trei săptămâni mulţi au fost distruşi fiziceşte şi scoşi din rândul celor ce munceau în fabrică. Aceştia au fost trimişi la celule sau, dacă erau pe moarte, au fost duşi la infirmerie.

Dac-ar fi fost numai asta… Cei trecuţi prin „moara” reeducării la Piteşti, după programul de muncă epuizantă, erau obligaţi să pună pe hârtie tot ce au auzit vorbindu-se în fabrică de la ceilalţi deţinuţi.

Aprecierea o făceau călăii de la Piteşti cu creiere şterse şi minţi rătăcite.

Dacă nici norma nu ţi-o făceai, nici informaţii nu aduceai imediat erai considerat „bandit”, care te menţii pe o poziţie ostilă regimului comunist.

Aceşti oameni deveniţi umbre, ca să scape de servitutea mişelească de a spiona pe camarazii lor, munceau până la epuizare totală…

Doamne Dumnezeule – mi-am zis în mine –… Mergem în fabrică unde mai sunt încă oameni curaţi sufleteşte… Noi cei trecuţi prin camerele de tortură de la Piteşt, noi cei dezumanizaţi şi satanizaţi spre a murdări ce este curat, spre a face întuneric acolo unde este lumină.

S-ar putea să întâlnesc un deţinut ca şi mine cu care să fac întrecere în a ne descoase unul pe celălalt, ca apoi să ne turnăm reciproc. În felul acesta amândoi dovedim că ne-am însuşit principiile noii morale comuniste.

Eram sigur că mă voi întâlni cu turnători pe care eu va trebui să-i provoc prefăcându-mă că-1 socot „bandit”. La rândul lui, celălalt delator mă va provoca pe mine. Informaţiile culese le vom prezenta tartorilor „reeducării” şi în ferul acesta ei vor verifica sinceritatea noastră.

Acesta era cazul fericit… Dar cugetul mă mustra îngrozitor la gândul că voi face confuzii. Voi întâlni un om cinstit şi curat, pe care, crezându-1 turnător ca şi mine, îl voi da pe mâna călăilor.

Spaima şi mustrarea anticipată că voi da greş era un fenomen îngrozitor.

Zbuciumul acestor gânduri mă mistuia până la epuizare. Unde mai pui şi cele 12 ore de muncă istovitoare…!