Destindere la închisoarea Gherla.

După cuvântarea lui Goiciu în care a arătat că ororile din închisoare se datorează „domnişorilor”, după legarea în lanţuri a lui Ţurcanu cu banda lui şi trimiterea lor într-o direcţie necunoscută, la Gherla a început o atmosferă de destindere generală.

Ţăranii şi muncitorii, deşi nu înţelegeau prea bine cum funcţionează mişeliile oculte, ştiau una şi bună din propria lor experienţă: în anumite condiţii, omul poate fi transformat în fiară.

De acum au început să aibă curaj să vorbească între ei. Ba îi lua pe „reeducaţi” în tărbacă, ba se prefăceau ca nu înţeleg ce le spun aceştia. Cu toate acestea oamenii încă nu aveau curajul să vorbească în public tot ce simţeau în suflet.

Lucrau la sortat de nasturi cu voie bună. Câte unul a început să fluiere o doină, apoi un cântec de joc. Unii s-au hazardat chiar la imnul „Deşteaptă-te române”. Pe ici pe colo se mai auzea intonându-se câte o arie scurtă din cântecele legionare, atât de venerate de mine.

N-a durat mult situaţia aceasta că gardianul mi-a propus să trec la cameră şi să-mi fac bagajul. Şi astfel am fost introdus într-o celulă goală de la zarca Gherlei. Peste câteva zile l-au introdus peste mine pe Mihai Timaru.

Imediat după plecarea mea din atelier s-a prezentat locţiitorul politic Avădanei, care le-a ţinut deţinuţilor un logos:

— Ce mă, v-aţi organizat legionăreşte? Să ştie oricine că dacă mai continuaţi astfel o luaţi pe urmele lui Voinea. Tuturor le-a făcut impresia că eu am fost aspru pedepsit… Opera aceasta era a codoşilor.