Percheziţia.

Chiar şi în „Corabia morţii”, unde totul era nou şi diavoleşte conceput, unde se intra în pielea goală, chiar şi acolo se făceau percheziţii…

La una din aceste percheziţii, locotenentul Ştefan m-a înjurat şi înjosit cu un adevărat pomelnic de sfinţi adevăraţi sau atunci inventaţi de el. Am încercat să-i explic în momentul în care ne scotea din celulă în mica curte din fată, împrejmuită cu gard de scândură, inutilitatea acestei investigaţii.

— Treci mai departe! Pune bagajele jos! Banditule, vorbeşti tare ca ceilalţi să-ţi recunoască vocea?!

— Dumneavoastră m-aţi provocat.

— Las că-ţi arat eu ţie… Şi se repezi la mine.

Figura lui slută şi trupul lui uriaş mi-au creat un asemenea reflex de spaimă încât dintr-o săritură am ajuns cu mâinile în vârful gardului de scândură şi am început să strig din toate puterile: Ajutor, ajutor! Ne omoară ca la Piteşti.

Fapta era deosebit de gravă. La trei metri distanţă erau celulele reduitului tixite de deţinuţi. Locotenentul Ştefan era pus în postură de trădător faţă de superiorii săi. Strigătele mele deconspirau întreaga mârşăvie.

Ca să o dreagă, locotenentul Ştefan deveni brusc blând ca un mieluşel. Pe un ton paşnic m-a rugat:

— Vino jos că nu-ţi fac nimic. Hai, crede-mă că nu-ţi fac nimic.

Ne-a făcut o percheziţie sumară şi ne-a introdus în celulă fără să scoată o vorbă.

După ce uşa a fost încuiată, a deschis vizeta şi mi-a zis numai mie:

— Las' că-ţi arăt eu ţie!