Înăsprirea regimului de închisoare.

Din ziua fixată pentru începerea vorbitorului s-a instituit un regim de o stricteţe de neimaginat. S-au suspendat cărţile poştale şi s-au tăiat pachetele la toată lumea. Zeci de colonei şi alte grade superioare deschideau de dimineaţă şi până seara vizetele şi ne studiau. Am văzut şi multe persoane civile. Printre crăpăturile uşii am văzut-o de câteva ori pe Ana Pauker, spionând deţinuţii. Am mai văzut şi alte figuri cunoscute din portretele agăţate pe toţi pereţii instituţiilor şi care făceau parte din Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc (Comunist) Român.

Doamne, oare ce urmează?… Oare ce pun la cale aceştia? Se auzeau duduind flăcările iadului prin apropiere şi totuşi nu ne puteam imagina cum este iadul în realitate.

Mie mi-a fost dat de Dumnezeu să mai aştept încă un an şi jumătate (spre norocul meu) până voi cunoaşte dezastrul. Altora – însă – le-a fost dat să-L cunoască mai din timp, spre nenorocirea lor.

Dezumanizarea (reeducarea) studenţilor a început pe data de 15 mai 1949, la camera 1 corecţie, prin atacul lui Ţurcanu şi al bandei lui asupra celor 20 de studenţi mEdicinişti din cameră. Atacul s-a dat în complicitate cu administraţia închisorii.

Timp de câteva săptămâni, studenţii au fost torturaţi zi şi noapte, fără întrerupere, până când, rând pe rând, au căzut. Creierele le-au fost şterse, ei au fost imbecilizaţi şi transformaţi în bestii, în roboţi, care executau ordinele lui Ţurcanu cu o conştiinciozitate şi fidelitate de neimaginat.

În felul acesta, Ţurcanu şi-a creat o echipă de aproximativ 20-30 de ajutoare cu care a distrus în continuare, în formă de avalanşă, pe toţi studenţii până la ultimul.

Cum până la intrarea mea în „focurile” reeducării mai este încă vreme lungă, în cele ce urmează voi relata tot ce cunosc despre închisoarea Piteşti, mai puţin dezumanizarea (reeducarea).