La „Casimca” Pitestiului.

O dată cu tăierea pachetelor, s-a făcut o nouă redistribuire a deţinuţilor în celule, după un plan şi un ţel precis, pe care noi deţinuţii n-am avut cum să-l ghicim.

Eu am nimerit în cameră cu Valeriu Gafencu, condamnat la 25 ani muncă silnică pentru activitate legionară. N-a făcut nimic împotriva regimului lui Antonescu.

Mai erau în aceeaşi cameră Traian Dumitrescu, zis „Matcă”.

Oamenii nu prea erau lămuriţi cu privire la ultimele zile ale celui de al doilea război mondial şi nici cu condiţiile în care s-a semnat Tratatul de pace cu România, la Paris, în anul 1947.

Eu fiind ofiţer de meserie le povesteam tot ce ştiam, cu lux de amănunte. N-a fost suficientă ziua, ci am continuat şi noaptea, după stingere, timp de mai multe săptămâni.

Astfel, în una din aceste seri, cam pe la ora 23, eu vorbeam destul de încet, dar suficient de tare ca să fiu auzit de ceilalţi.

Aud deodată vocea directorului care strigă răstit la uşă:

— Care vorbeşti acolo mă?

Am tăcut chitic. Au tăcut şi ceilalţi trei din solidaritate cu mine. Numai că directorul insista, nu voia să abandoneze curiozitatea lui de a şti cine a vorbit. La insistenţele directorului, eu făceam semne disperate celorlalţi, mai ales lui Gafencu, care era stăpânit de o cinste imaculată de a nu minţi, de a fi pe linia adevărului şi numai a adevărului. În schimb, eu care ştiam că am de lucru cu Dracul, nu voiam să spun adevărul, căci lui Satan numai minciuna i se potriveşte. Atunci m-am prefăcut că mă trezesc din somn, întrebând: Ce? Ce e? Era o farsă total neconvingătoare.

— Care ai vorbit aici?

— N-a vorbit nimeni, i-am răspuns eu directorului.

— Las' că vă arăt eu vouă!

A doua zi, toţi patru am fost introduşi la „'Casimcă”

Era această „casimcă” o celulă întunecoasă şi fără geamuri situată la subsol şi era plină de apă împuţită şi de materii fecale. Aceste camere total insalubre aveau drept aerisire un fel de burlan prin care se auzea cum în curte se instruiau hoţii. Instruirea se făcea în spirit marxist. Li se băga în cap că ei sunt doar nişte victime ale sistemului capitalist. După fiecare cuvântare se porneau la cântat cântece revoluţionare comuniste.

Regimul alimentar era o jumătate de gamelă de apă caldă pe zi şi tot a treia zi o bucată de ţurţoi, echivalentul a 250 gr. de pâine.

Erau mai multe camere de pedeapsă la subsol. Cât am stat noi acolo toate au fost pline cu deţinuţi pedepsiţi. Din una se auzeau fredonându-se cântece legionare. Am recunoscut vocea studentului la medicină Gheorghe Suroiu.

Acolo, la „casimcă”, am interceptat semnalele, morse prin care se transmitea că în anumite camere se face reeducare, procedându-se la torturareacelor care se opun.

M-au lăsat indiferent toate aceste veşti deoarece nu aveau suport logic pentru mintea mea la data aceea… Mi se păreau fabulaţii ca orice poveste care se transmite din gură în gură. N-am înţeles atunci, dar voi înţelege nu peste mult timp când îmi va veni rândul…

După şapte zile de „casimcă” am fost aduşi iarăşi în celula din care am plecat. De atunci înainte am fost hotărâţi să fim cu ochii în patru, prudenţi, nu atât pentru noi cei trei, cât pentru sărmanul Gafencu care era extrem de bolnav şi a suportat cu greu cele şapte zile de pedeapsă.