Speranţa la dus, disperare la întors.

Putea să fie prin luna februarie sau martie 1950, când, într-o noapte, se auzi un mare vuiet pe coridoarele închisorii. Uşile se deschideau şi se auzeau tropote de oameni care ieşeau grăbiţi din celule. Era un lucru neobişnuitân timpul nopţii. Se auzeau cum gardienii dau dispoziţii răstite, dar în şoaptă, deţinuţilor.

Oricât de mare ar fi fost stricteţea în închisoare, ocazia era unică de a putea lua legătura cu vecinii prin morse. Prin calorifer s-a auzit semnalul că pe holul parterului este o comisie care selecţionează deţinuţi pentru Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Am tresărit de bucurie şi speranţă. Asta-i salvarea!… Vom avea contact cu aerul liber, o mâncare mai bună, vom vedea soarele… Cu toţii vedeam numai acest aspect. Am uitat că stăpânirea a rostit public, prin gura Anei Pauker, că munca la Canalul Dunăre-Marea Neagră va fi un mijloc de exterminarea fizică a duşmanilor comunismului. Nu ne mai aminteam declaraţiile publice ale diferitelor personalităţi comuniste că „acest canal va fi cimitirul burgheziei româneşti”.

În noaptea aceea semnalele morse au funcţionat din plin, cape vremuri „bune”. Atunci ni s-a confirmat clar că pe secţia „corecţie” se aplicau torturi deţinuţilor. Cu stupoare am luat cunoştinţă de acest fapt, dar nu puteam înţelege nimic. Imaginaţia nu-mi funcţiona decât până la un punct, apoi se oprea dezorientată. Creierul intra într-o fază de inhibiţie, după care urma o uitare totală.

Penitenciarul s-a golit – pur şi simplu. Am rămas numai noi cei de la munca silnică.

N-a durat nici o săptămâna această situaţie căci închisoarea din nou s-a umplut cu deţinuţi şi – culmea – chiar cu aceiaşi deţinuţi care plecaseră cu câteva zile mai înainte. Nu înţelegeam nimic… Am auzit o voce care se voia a fi mai reţinută:

— Bandiţilor, credeaţi că scăpaţi şi mergeţi la Canal să construiţi România legionară?! Partidul nu admite aşa ceva… Lată de ce aţi fost aduşi înapoi. Mai întâi vă veţi reeduca şi veţi scoate putregaiul din voi.

Aducerea înapoi a studenţilor ne-a cutremurat pe toţi cei de pe secţia muncă silnică. Simţeam că aici e vorba de o grozăvie bine pusă la punct, dar eram departe, foarte departe de a înţelege ce anume se petrece cu adevărat.

Studenţii din nou au fost trecuţi prin „moara” reeducării. Abia apoi, după vreo patru luni de torturi barbare, după ce s-a constatat că sufletele lor sunt complet distruse, s-au format din nou loturi care au fost trimise la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Organizatorii masacrului erau siguri că o revigorare a conştiinţelor nu mai era posibilă.