Treburi stranii la ultimul etaj.

Etajul II de deasupra noastră a fost golit de deţinuţii favorizaţi ai regimului.

Fără să observăm cum au fost ocupate celulele de la etajul doi, am sesizat că acestea au fost umplute cu oameni tineri, de vârsta noastră, care aveau un regim mai liber prin celule. N-am priceput nimic. Mult mai târziu am aflat că acolo au fost camerele de tortură ale lui Ţurcanu şi bandei sale.

Pândind printr-o crăpătură fină a uşii înspre direcţia etajului doi, am observat când l-au dus pe Balanişcuşeful Frăţiilor de Cruce pe întreg Ardealul-şi l-au încarcerat acolo. Nu peste multă vreme a fost scos mort. S-a lansat zvonul că a murit cu diagnosticul septicemie în urma infecţiei la o măsea.

La început am crezut, dar după ce eu însumi am trecut prin camerele de tortură mi-am dat seama că a fost vorba de o crimă, lucru ce s-a confirmat ulterior.

Au fost scoşi studenţii din camera unde eram eu şi mutaţi la etajul doi. Peste o lună sau două au fost aduşi înapoi. Dar nu mai erau aceiaşi oameni care au plecat. A fost peste putinţă a explica transformarea prin care au trecut. Până ce eu însumi nu am gustat acea ciorbă clocotită, n-am înţeles nimic.

Gardianul Georgescu pune întrebări stranii.

Noi, deţinuţii, îl consideram pe gardianul Georgescu ca cel mai tolomac dintre toţi caraliii. Nu era chiar aşa. Iată că într-o zi, după ce am intrat în cameră de la program ne-a zis:

— Voi credeţi despre mine că sunt rău. Veţi vedea când veţi ajunge pe mâna alor voştri, cât de bun sunt eu. Cu voi se întâmplă lucruri „drăceşti” în această închisoare…

Cu toţii am rămas cu ochii holbaţi la gardian fără să pricepem ceva. În altă zi, deschise uşa şi, adresându-mi-se direct, îmi zise:

— Unde-i cartea de rugăciuni Voinea?

— Care carte de rugăciuni? Am răspuns eu prefăcându-mă, de mirat.

— Aia din care citeaţi împreună în celulă când erai cu Paragină Constantin, cu Comşa Eronim şi Iosif V. Iosif… Ştii destul de bine. Apoi a închis uşa păstrând asupra întrebării un aer plin de mister.

Formidabil! Gândii în mine. Cum au ajuns să cunoască un secret atât de bine ştiut numai de noi patru, oameni toţi cu suflet bărbat? Pe fiecare din cei trei îi consideram oameni mai tari decât mine.

Nu demult, pe rând, unul câte unul am fost despărţiţi, astfel că n-aveam pe cine întreba să ştiu de unde vine slăbiciunea.

Lată şi povestea cărţii de rugăciuni: în cadrul uneia din multele organizări şi reorganizări, s-a nimerit să stau în celulă cu cei amintiţi mai sus. Unul din ei a găsit în salteua de paie-când a uniformiza-o cărticică de rugăciuni, Paraclisul Maicii Domnului. De atunci, în fiecare zi unul citea cu multă prudenţă, iar ceilalţi repetam în genunchi cu gândul la Dumnezeu.

Pe măsură ce şurubul se strângea şi zilnic auzeam cum pe coridor sunt scoşi studenţi şi snopiţi în bătăi – pentru te miri ce vini închipuite sau reale – am hotărât să ascundem acea cărticică în aerisirea de la WC după un rost de cărămidă şi să o scoatem din nou după ce lucrurile se vor mai îmbunătăţi, Cărticica n-ar fi fost mare necaz, dar noi am mai ţinut şi şedinţe legionare cu rugăciuni, citate din evanghelii, cântece legionare, minuta prieteniei… Toate acestea ne-au folosit enorm la întărirea sufletelor noastre atât de zdruncinate.

Dacă gardianul ştie despre cărticica de rugăciuni înseamnă că are informaţii şi asupra celorlalte activităţi.

Oare ce clipă de prăbuşire, ce zeu sau duh al slăbiciunii umane l-a cuprins pe unul din cei trei? Nu puteam înţelege.

„Reeducarea „ se conturează şi totuşi sunt departe de a înţelege.

Acum voi vorbi despre cum s-au petrecut lucrurile, dar şi despre dedesubturi – pe care le-am înţeles mult mai târziu.

Pe la sârşitul verii anului 1950, apare directorul închisorii Alexandru Dumitrescu însoţit de mai mulţi gardieni. În mană avea o listă prin care deţinuţii erau mutaţi dintr-un loc în altul, după un plan pe care noi nu puteam să-l înţelegem.

Din fiecare cameră am fost scoşi câte doi-trei, ne-au adunat laolaltă într-un grup de aproximtiv 30 de inşi şi introduşi în câte o cameră mare de la demisol.

Interesant era că cei consideraţi căpetenii sau mai importanţi şi având condamnări mai mari nu erau împreună, ci pierduţi ca din „întâmplare” printre ceilalţi.

Astfel, într-un grup eram eu, în altul Costache Oprişan, mai încolo Dragoş Hoinic, apoi Aurel Popa şi aşa mai departe…

Departe de mine gândul că printre cei treizeci de inşi mai erau şi din cei care au trecut prin camera de tortură – 4 spital. Deci, dezumanizarea prin supliciu neîntrerupt. N-aveam cum să ştiu că în fiecare cameră au fost introduşi şi din aceştia, câte şase până la zece inşi, pentru a fi puşi la încercare şi verificaţi.

Nici studenţii cu creierele spălate nu se cunoşteau între ei, căci au fost torturaţi şi dezumanizaţi în etape diferite şi în camere diferite. (La acea dată nu aveam imaginea procedurii şi a tacticilor oculte de a penetra grupe de deţinuţi legionari – anticomunişti cu victime dezumanizate prin torturi şi apoi instruite în a afla gândurile şi preocupările celorlalţi). Ei aveau misiunea de a ne trage de limbă pe noi ceilalţi, nepricepuţi în cele ce le urzise Diavolul. Trebuia să ne cunoască slăbiciunile şi să ştie precis câtă doză de anticomunism avem în noi. Dintre aceştia, periodic erau scoşi câte unul pentru a da raportul lui Ţurcanu ce anume a constatat. În felul acesta Ţurcanu urmărea pe fiecare în parte menţinându-le groaza intrată în oase în timpul torturilor. În acelaşi timp, urmărea ca nu cumva unul din ei să deconspire întreg completul.

Aceşti bieţi oameni distruşi sufleteşte nu se cunoşteau între dânşii, ci fiecare din ei suspecta pe toţi ceilalţi că ar fi informatori. Ei credeau că imediat ce ar fi scos doar o vorbă greşită vor fi turnaţi lui Ţurcanu. De aceea păstrau tăcerea şi discreţia.

Noi, cei cu condamnări la muncă silnică am fost lăsaţi mai la urmă. Eram consideraţi mai fanatici, mai periculoşi.

În una din zile intră în cameră Virgil Bordeianu, unul din ticăloasele ajutoare ale lui Ţurcanu încă de la Suceava. Acesta era bine cunoscut de toţi studenţii care au trecut prin închisoarea Suceava. Toţi ştiau că e un mare ticălos şi tocmai de aceea el nu putea face pe informatorul.

Nimeni din marea masă a deţinuţilor n-a putut să-şi dea seama că misiunea lui era să-i supravegheze pe informatori, pe care el îi cunoştea pe fiecare în parte.

Într-una din zile, între mese, s-a adresat nouă, tuturor celorlalţi, rugându-ne să-i dăm ascultare:

— O parte din dumneavoastră mă cunoaşte, altă parte nu. Eu sunt unul care am aderat la acţiunea de reeducare iniţiată de Ţurcanu la Suceava.

Suntem un grup de deţinuţi care din propria noastră iniţiativă am cerut la închisoarea Suceava să ni se dea posibilitatea să ne informăm şi să cunoaştem realitatea marxistă. Noi nu cunoaştem această realitate datorită Mişcării Legionare. Aceasta ne-a ademenit şi ne-a corupt. Mişcarea Legionară, care este în strânsă legătură cu francmasoneria internaţională, ne-a pus în postura de a ne împotrivi aspiraţiilor clasei muncitoare.

Firesc şi foarte normal a fost ca regimul umanitar comunist să ne aresteze. Noi am fost instrumentele imperialismului american şi al burgheziei internaţionale.

Dându-ne seama de această greşeală ne-am gândit să ne salvăm acum când partidul comunist şi poporul muncitor ne întinde o mână binevoitoare.

De aceea eu vreau să stau de vorbă cu dumneavoastră ca să ştiţi care sunt condiţiile ce vor duce la această eliberare.

Un lucru trebuie ştiut de la început. Nu-i suficient doar să aderăm la această reeducare, ci va trebui să ducem o muncă uriaşă pentru ca să-i eliberăm pe toţi de concepţiile legionaro-fascisto-mistico-burgheze. Numai în momentul în care vom realiza această purificare a tuturor, abia atunci regimul umanitar comunist ne va pune în libertate pe toţi. Deci, cu cât efortul nostru va fi mai mare cu atât ne vom elibera mai repede.

Cum nimeni nu se înghesuia să-şi dea părerea, începu să pună întrebări unuia, altuia. Majoritatea celor din cameră cunoşteau pe mişel. Ştiind bine ce-i poate pielea şi cât îl duce capul, s-au retras în fundul camerei tăcuţi. Lor li s-au adăugat cei mai mulţi.

Mult mai târziu ni-am dat seama că acesta a fost doar un truc. O parte din informatori s-au prefăcut că acceptă. O altă parte s-au prefăcut a refuza. Era peste putinţă a ghici cam până unde se întinde paravanul şi unde începe năvodul.

Am considerat că deţinuţii din acea cameră au nevoie de o explicaţie. Nu m-am grăbit să o dau. Am mai aşteptat două-trei zile ca să aprofundez bine lucrurile şi să dau un răspuns acceptabil. La aluziile lui Bordeianu Virgil că „unii din noi ar fi şefi şi că ar trebui să ia iniţialiva să răspundă „ mi-am luat inima în dinţi zicând:

— Domnilor, noi suntem anticomunişti prin luptă şi prin educaţie. Aşa ne-au educat părinţii noştri, biserica şi şcoala; urmarea a fost că am ajuns în puşcărie. Situaţia noastră este aceea de vinovaţi faţă de regimul comunist.

Să fim înţeleşi, vinovaţi ne consideră comuniştii care nu acceptă ca cineva să-i contrazică. În faţa lui Dumnezeu avem inimile curate pentru că am luptat pentru binele ţării şi al neamului. Cu toate acestea nu putem nega că am fost înfrânţi de un duşman mult mai puternic decât noi. Înfrângerea o recunoaşteam chiar dacă nu neconvine. Domnul Bordeianu susţine că regimul nu vrea să ne distrugă pentru că am fi de folos, ca energii umane, în noul sistem social. Îi răspund: Din decenţă, noi nu putem accepta decât coada acestei coloane în care noi să mergem cu capul plecat în urma lor, ca nişte lampagii. Sub nici un motiv nu ne vom putea fuduli pe locurile din faţă.

Aceasta va fi dovada înfrângerii noastre. În rândurile lor nu avem ce căuta, ci, numai ca nişte prinşi de război, să păşim în neorânduială pe urmele lor.

Deoarece am fost anticomunist, acum nu mai pot fi decât prizonier în tabăra comunistă.

Deci, recunoaşterea statutului de învinşi şi în calitatea aceasta vom păşi în coada coloanei. Ce se va întâmpla pe parcurs, e o problemă de schimb reciproc… Din partea comuniştilor bunăvoinţa stăpânului, din partea noastră recunoştinţa cu capul plecat în calitate de robi.

Majoritatea, dacă nu chiar toţi deţinuţii din cameră au fost mulţumiţi cu afirmaţiile mele, dar Bordeianu mi-a răspuns în replică:

— Nu, asta nu se poate. Noi avem nişte potente pe care le-am inhibat şi pe care le ţinem ascunse aşteptând condiţii mai bune de reorganizare. Uite ce trebuie să facem: Ne vom face demascarea. Îi vom denunţa pe toţi cei rămaşi nearestaţi şi au arme, pe toţi cei care îi cunoaştem ca duşmani ai regimului. Îi vom demasca pe toţi cei care clevetesc împotriva regimului, pe ceicare ascultă posturi de radio străine. Toţi aceştia trebuie să fie arestaţi cu uşurinţă. Trebuie să ne dăm contribuţia pentru ca să nu fie nevoie ca poporul să cheltuiască bani pentru întreţinerea unei poliţii numeroase.

Numai după ce terenul va fi curăţat afară şi numai după ce noi ne vom fi făcut autodemascarea… Abia atuncivom avea un început de credibilitate. Va urma să fim puşi la unele verificări pentru a se constata loialitatea…

Văzând că nu i se dă nici un fel de răspuns a încheiat astfel:

— Cine crede că-i mai bine cum am zis eu, să vină lângă mine. Cine crede altcum să stea deoparte.

S-au strâns lângă el vreo trei-patru oportunişti.

Mult mai târziu ne-am dat seama că toţi informatorii infiltraţi printre noi s-au dat de partea celor ce refuzau „autodemascarea „ pentru a nu fi deconspiraţi.

La un moment dat, Virgil Bordeianu a luat o altă atitudine zicând că el vrea să stea de vorbă cu fiecare în parte. Probabil unii se sfiesc să accepte autodemascarea în colectiv.

A luat pe fiecare în parte – chipurile – ca să-l lămurească. Vorbă să fie de lămuriri! Cu această ocazie se consulta cu informatorii infiltraţi printre noi.

După vreo două săptămâni a plecat şi am rămas cu ceilalţi care continuau să ne tragă de limbă fără să se deconspire. Nici noi ceilalţi n-am putut să ne dăm seama că ei sunt informatori.

S-a hotărât să creem o atmosferă amuzantă. Fiecare din noi să povestim ceva ce ne-a plăcut cel mai mult. Cel mai apreciat povestitor şi creator de momente plăcute a fost Cornel Pop. În felul acesta el şi-aândeplinit misiunea de informator la nivelul cel mai înalt.

Sărmanul – fusese desfigurat atât fizic cât şi sufleteşte în torturile dezumanizante ale lui Ţurcanu. La acea dată noi n-am bănuit nimic din toate acestea. Habar n-am avut de grozăviile îndurate de Cornel Pop până ce creierul i-a fosi şters şi tot ce era nerv sau celulă vie într-însul a fost întors invers…

La baie am văzut noi nişte cicatrice adânci din care rezulta ca i-au fost smulşi muşchii de pe spate, iar fesele lui era un fel de cicatrice hidoasă.

Toţi am crezut că a suferit vreun accident în copilărie, s-o fi opărit sau a căzut pe plita încinsă. Nimeni n-a bănuit că aceste plăgi de pe trupul său sunt rezultatul torturilor la care a fost supus în închisoarea Piteşti de către Ţurcanu până când a fost transformat din om în neom, din înger în demon.

N-a fost uşor să-l supună. Dar metoda folosită a fost una sigură. Era reţeta drăcească experimentată în Uniunea Sovietică de către Macarenco. E vorba de uciderea sufletului. Secretul ei constă în durata torturilor neîntrerupte şi atenţia ca victima să nu moară în timpul torturilor.

Aşa a trecut timpul pană la începutul lunii octombrie 1950, când mi-a venit şi mie rândul să trec pin moara cu valţuri a satanei şi abia atunci am înţeles ceea ce niciodată n-aş fi înţeles în alt mod.