La Piteşti şi binele-i spre rău.

Curând am fost mutat într-o cameră mare de la demisol. Eram aici vreo 30 de inşi.

Într-o seară a lunii septembrie 1950, brusc, atmosfera din afara zidurilor închisorii se schimbase. Pe aripile unui vânt mai răcoros venea câte o frunză gălbuie vestindu-ne că a venit toamna. Pentru mine era a treia toamnă de închisoare.

O tăcere amăruie ne cuprinsese pe toţi. Era nostalgia toamnei. Uitasem de foamea care ne chinuia cumplit. Eram atât de cufundaţi în tăcere încât nici n-am sesizat târşirea hârdaielor pe coridor cu mâncarea de seară. Iată cum dintr-o dată uşa s-a deschis şi în celulă s-a introdus hârdăul plin (mai plin ca altă dată) cu o mâncare grasă de arpacaş, înţesată cu bucăţi de burtă din cale afară de ispititoare.

Oare ce i-a apucat pe asupritori să îmbunătăţească mâncarea aşa pe nepusă masă?!

Înfometaţi pană lahămesie, am înfulecat cu toţii conţinutul unei gamele cu vârf şi mâncarea ni s-a părut teribil de gustoasă. Sătui şi veseli până-n ultima fibră a trupului, uitasem de soarta care ne pândea.

Ca toate bucuriile, nici bucuria saturării burţii noastre flamande n-a durat mult. Stomacurile slăbite de lungă înfometare s-au revoltat din cauza efortului la care au fost supuse.

Crampele şi convulsiile dureroase din burtă ne-au împins pe toţi, rând pe rând să eliminam sub presiune şi în grabă nespusă toate bunătăţile de care ne-am bucurat atât de mult doar cu un ceas mai înainte.

Tineta s-a umplut ochi în timp ce stomacurile noastre erau în plină „revoluţie” (mai îi ziceam şi bolşevică, din cauza mirosului infect).

Vai nouă! Închiderea abia s-a făcut şi până dimineaţă mai era cale lungă.

Cel mai disperat era Gicu Alexandru, student la Facultatea de medicină din Bucureşti în ultimul an. Se încorda tare şi se plimba cu grijă şi strângea din fese cu toată tăria. Toate eforturile erau în zadar. Presiunea creştea gata să explodeze.

Deodată îl văd cum, inspirat, apucă gamela din care mânca, o pune jos lângă tinetă şi târrr într-însa. Aproape o umpluse, dar se liniştise. Apoi cu prosopul împăturit a acoperit-o ca să nu se degaje putoarea.

Exemplul lui Gicu l-am urmat toţi ceilalţi şi s-a dovedit a fi singura soluţie salvatoare. Astfel până dimineaţa s-au umplut peste douăzeci de gamele cu materii fecale care aşteptau deschiderea „tăcute” şi „smerite” lângă tinetă. Doar trei-patru inşi au scăpat de această ruşine.

Veni şi mult aşteptata dimineaţă cu surprizele ei.

De regulă, mai întâi eram scoşi la program şi numai apoi se aducea terciul. Uneori însă ni se aducea terciul întâi şi numai apoi eram scoşi la program.

Ca o făcută, de data asta auzim cum vine terciul. În ce luăm mâncarea?… Am început să batem în uşă. Veni gardianul şi ne întrebă răstit:

— Ce vreţi mă, ce vreţi?

— Daţi-ne drumul la WC că nu avem în ce lua terciul.

— Cum, nu aveţi gamele?

— Sunt pline cu materii fecale.

Omul nu pricepea ce-i aceea „materii fecale”, aşa că ne-a trântit oblonul în nas şi a plecat mai departe, înjurându-ne neoaş-româneşte.

Nu ne-am lăsat, ci am bătut cu disperare în uşă să vină.

Gardianul şi-a dat seama că trebuie să fie ceva grav. S-a întors, a deschis uşa şi ne-a întrebat:

— Ce vreţi mă, ce s-a întâmplat aici?

— Uitaţi-vă, gamelele sunt pline, n-avem în ce lua terciul.

— Ce aveţi în ele?

— Ne-a durut burta şi am făcut în ele că n-aveam unde.

— V-aţi căcat în gamele?

— Da.

— Ptiuuu… Făcu el îngreţoşat şi palid de scârba ce-l cuprinse.

— Şi acum din ce mâncaţi?

— Le ducem noi la WC, le golim, le spălăm şi mâncăm din ele.

— Urgent la WC cu ele!

Aşa s-a terminat şi cu acea mică nenorocire…