Cum am intrat în focurile „reeducării”

Eram în camera 2 subsol. Aici au fost introduşi oameni pe care eu îi cunoşteam bărbaţi tari din fire. Şi păreau că tot tari au rămas. Nici prin minte nu mi-a trecut că ei au fost forfecaţi şi făcuţi harcea-parcea „în moara reeducării”'. N-am putut intui că la ei toate sunt false., Atât de bine îşi jucau rolul. Chiar dacă cineva mi-ar fi adus cele mai evidente dovezi că ei sunt informatori ai lui Ţurcanu, tot nu l-aş fi crezut.

Au fost aduşi şi proaspeţii condamnaţi. Aceştia erau peste măsură de revoltaţi împotriva studenţilor arestaţi în prima şarjă. Aceştia din urmă au fost aduşi la procese să depună ca martori. Parcă înnebuniseră. Minţeau fără ruşine. Acuzau de lucruri la care nimeni nu s-a gândit vreodată.

Nimeni nu înţelegea nimic. De aceea oamenii au renunţat să mai discute asupra acestor stări de lucruri.

Cei mai familiarizaţi în arta gastronomiei compuneau teoretic nişte meniuri de ne „lăsa gura apă”. Inventam mereu vorbe de duh pe seama foamei crâncene.

Constantin Paragină avea o vorbă ce o rostea de fiecare dată după ce-şi mânca infima porţie de pâine: „ Oh, şi acum te-ai dus şi tu dulce minune”.

Din această cameră erau scoşi câte unul, câte doi, care apoi dispăreau ca-n pământ fără să mai auzim de dânşii, Astfel, într-o zi din luna octombrie 1950, uşa celulei s-a deschis încet, fără graba obişnuită şi gardianul adresându-mi-se îmi zise cu glas domol:

— Voinea, fă-ţi bagajele.

Mi-am strâns eu în grabă cele câteva bulendre pe care le aveam. De acum eram îngrijorat deoarece credeam că voi fi dus la Ministerul de Interne sau Serviciul Special de Informaţii pentru o nouă anchetă. Dar eram şi bucuros că mai schimb puţin peisajul monoton, mereu acelaşi al camerei. Am dat mâna cu camarazii mei încurajându-i.

Gardianul o luase înainte la pas domol iar eu îl urmam de aproape până am ajuns la camera 4 spital. Îmi deschise uşa şi fără a rosti o vorbă mă pofti înăuntru.

Din prima ochire lucrurile mi s-au părut stranii.

La un capăt de cameră erau două persoane care stăteau ps pat în şezut, cu picioarele întinse şi mâinile de asemenea întinse spre vârful picioarelor.

Păreau împietriţi locului. Pe faţă aveau urme de vânătăi, umflături şi pe alocuri pielea plesnită. Se vedea că au fost torturaţi amarnic. Nu-mi puteam da seama despre ce ar putea fi vorba.

La capătul opus al camerei erau vreo 10-12 studenţi deţinuţi. Îmi amintesc numele următorilor: Vasile Puşcaşu, Mihai Livinschi, Zaharia Mărtinuş, Vârgil Bordeianu, Isidor Stănescu şi încă alţi câţiva, printre care şi Ţurcanu. Pe Ţurcanu începeam să-l cunosc din descrieri, dar, mai ales, pentru că l-am văzut de atâtea ori intrând şi ieşind din camera lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

Ţurcanu cu ciracii lui erau aprofundaţi asupra unei lecturi comuniste şi părea că nici nu m-au observat când am intrat în cameră.

Imediat, Ţurcanu a ieşit afară, dar nu peste mult timp s-a reîntors. Eu tocmai îmi căutam un loc pe prici unde să-mi pun sarsanaua cu sărăcia.

Atunci Ţurcanu, cu glas autoritar, se sborşi la mine, cel a nimic ştiutorul:

— Ei, Voinea, spune-mi, te-ai hotărât să nu mai desfăşori activitate legionară în închisoare?… Până când crezi că o să-ţi meargă să ne duci pe noi cu de-alde astea?!

Cum deschise el gura cu ifos, luându-mă astfel în primire, am văzut cum toţi cei cu care a stat el la masă s-au strâns în spatele lui.

Eu, care nu-i cunoşteam năravul, i-am răspuns tot plin de îndrăzneală:

— Cine eşti dumneata – deţinut ca şi minesă-mi pui asemenea întrebări?

Cu iuţeala fulgerului îmi pocni un pumn nemaipomenit în falca din dreapta, încât pe loc mă văduvi de patrusprezece dinţi amestecaţi cu măsele. Parte din dinţi mi-au sărit din gură împrăştiindu-se pe jos ca mărgelele, parte mi-au rămas în gură şi-i simţeam ca nişte boabe de fasole uscată.

Am căzut ca un lemn putred. Sângele începu să-mi curgă şuroi din gură.

— Ia uite la el cum murdăreşte camera! Pe e l!

Cei din spatele lui au sărit cu toţii pe mine ca nişte fiare flămânde, atunci scăpate din cuşcă. Ţurcanu privea la ei cu un rânjet satanic.

Cu fiecare lovitură de bâtă pe care o primeam, mintea mi se lumina tot mai mult înţelegând o groază de lucruri şi situaţii care mai înainte nu le-am înţeles.

Ştii pentru ce eşti aici?

Nu puteam să mănânc. Două-trei zile am înghiţit numai salivă cu sânge sărat.

— De ce nu mănânci? Îmi puse întrebarea Ţurcanu.

— Pentru că nu pot.

— Las' că ai să poţi.

Mi-a căscat gura forţat şi astfel mi-a turnat pe gură terciul fierbinte. N-am avut încotro, mai târziu tot a trebuit să pot. Tot mai bine era să-l beau eu însumi decât să mă opărească Ţurcanu.

Două săptămâni la rând am fost torturat fără să mi se pună vreo întrebare. Cu fiecare zi de tortură ce trecea, simţeam cum forţele îmi scad iar eu în întregul meu mă transformam în robot. Totuşi încă mai aveam destule resurse de tărie în suflet.

În una din zile Ţurcanu mi-a pus întrebarea:

— Ştii pentru ce ai fost adus aici!

N-am dat nici un răspuns.

— Ca să-ţi faci demascarea.

— Ce-i aia?

— Ia uite al dracului de bandit… Poate să vorbească dacăi vorba de menţinut pe poziţie.

Sări la mine ca o fiară prinzându-mă de piept cu o singură mână. M-a ridicat în sus, apoi m-a trântit cât colo altoindu-mi şi un pumn zdravăn ca să zbor cât mai departe.

Când m-a ridicat, am avut ocazia să-l privesc de aproape fără să fiu acuzat că-l studiez. Am văzutân el omul – fiară, imbecilizat de doctrina comunistă.