Instrucţiunile lui Ţurcanu.

Când Ţurcanu considera că ai reuşit să te autoprosteşti, să te autoconvingi de propriile absurdităţi pe care le-ai debordat, treceai la partea a doua a „reeducării”. Aceasta era faza de informator de mare performanţă.

În acest stadiu dădeai examenul de „maturitate” care consta în dezinvoltura cu care reuşeai să te comporţi cu foştii camarazi ce habar n-aveau de „reeducare”. Ei păstrau vechile sentimente de încredere oarbă în tine.

Zicea Ţurcanu:

— Cu foştii voştri camarazi veţi vorbi legionăreşte. Îi veţi trage de limbă spre a scoatecăt mai multede la ei. După aceea vomvedea ce vomfacecu ei… Vom vedea ce vom face şi cu voi în cazul că vă veţi da de gol.

Această acţiune făcea parte din sistem, că nici informatorii nu se cunoşteau între ei.

Informatorii erau luaţi din diferite camere unde „reeducarea” se desfăşura în paralel sub supravegherea lui Ţurcanu şi în cel mai desăvârşit secret.

Aduşi aşa câte unul din diferite camere şi introduşi în una mare, unde erau oameni care nu-şi dădeau seama de ce anume se petrece în închisoare, ajungeau să se tragă de limbă reciproc între ei.

Treaba era bine gândită din punct de vedere diavolesc. Se întâmpla uneori – în tehnica demascării – să se aplice aşa zisa metodă „umanitară”, în sensul că te punea să-ţi scrii a doua oară expunerile şi numai apoi să fii luat la întrebări. Dacă expunerile nu corespundeau una cu alta erai trecut din nou prin toate fazele de tortură ale „reeducării”.

„Autodemascarea” nu avea limite. Trebuia să-ţi demaşti gândurile ce-ţi veneau spontan şi fără voie în minte. Chiar şi visele trebuiau demascate.

Promovările plăsmuite de Ţurcanu.

Dacă până acum ai fost victimă, trecând prin faza de informator urma ca în continuare să devii călău.

Aceasta însemna că ai fost „promovat”. În felul acesta îţi dovedeai ataşamentul deplin la clasa muncitoare şi te rupeai din grupul foştilor tăi „bandiţi”.

Problema călăilor nu era chiar atât de simplă. Trebuia mai întâi să dai dovadă că eşti apt de a deveni călău. Mulţi s-au dovedit a fi inapţi. Nu erau corespunzători de a avea „onoarea” de a fi călăi în slujba clasei muncitoare. De aceea nici nu li s-a cerut aceasta, decât numai ca o formă de manifestare, ca un fel de examen pe care lau absolvit şi au fost declaraţi reeducaţi. După „promovare”, aceştia au rămas în continuare la stadiul de victimă şi informator.

În final, ofiţerii politici erau aceia care cumpăneau lucrurile dacă eşti sau nu mai eşti „bandit”.

Ziceau aceştia că nu mai eşti „bandit” pentru că eşti călău şi în felul acesta nu vei putea lupta împotriva celor care te-au torturat, deoarece tu însuţi ai torturat cu aceeaşi „convingere” pe altul.

Ultimul act al acestei întunecate obscenităţi era ca tu însuţi să declari cu emfază că eşti legionar şi că toată mişelia nu a fost altceva decât executarea unui „Ordin” din partea comandantului Legiunii HoriaSima şi a CI. A.-ului american, în calitate de trădător de ţară.

Strigătul de disperare.

Individul era împins în mod ştiinţific şi urmărit până în pragul morţii, apoi din această stare era readus la viaţă. Şocul psihic produs de aceste experimente depăşea cu mult limitele posibilităţilor de a rezista fizic…

Amintirea celor suportate după o zi, după zece, după o sută, îi crea victimei o spaimă atât de groaznică încât trezea în el o falsă voinţă de a accepta să facă orice numai să nu mai fie supus din nou la un astfel de experiment.

În asemenea ipostază, victima îngrozită trebuia să dovedească convingător că se predă. Astfel l-am auzit pe unul strigând: „Aduceţi-o pe mama, f… în c… de curvă, să o jupoi eu cu mâna mea. Aduceţi-l pe imbecilul de tata, pe curva de soru-mea pe care o regulam de la 14 ani. Toţi erau nişte făţarnici. Mulţumesc reeducării că mi-a dat posibilitatea să mă trezesc şi să văd realitatea.

Am fost crescut în promiscuitatea familiei burgheze şi am fost imbecilizat de educaţia naţional-creştin-legionară. Vreau să lupt şi să ajut şi pe alţi bandiţi să se trezească la realitate…”

Încetarea torturilor la închisoarea Piteşti.

Eram tot la camera 2 subsol, aproximativ la jumătatea lunii mai 1951, când Titus Leonida ne anunţă că unul din obiectivele „reeducării” a fost atins.

În sfârşit, suntem pe cale de a deveni „oameni”. Suntem pe cale de a renunţa la bigotismul religios. Ne-am îndepărtat de obscurantismul educaţiei burghezo-legionare. Am abandonat eroii naţionali. Am abdicat de la lupta anticomunistă, foc ce era întreţinut de Mişcarea Legionară.

De acum înainte va trebui să continuăm lupta pentru a distruge şi pe ceilalţi „bandiţi” din alte închisori. După ce vom termina şi această „lucrare”, urmează să fim puşi în libertate…

După eliberare, va trebui să continuăm activitatea în favoarea Securităţii, devenind cu toţii informatori zeloşi, demascând pe alţii.

Sub masca destinderii, Titus Leonida căuta să creeze o atmosferă dezinvolta. Credea că şi noi judecăm diavoleşte ca el, sau că, „trezindu-ne” subit, am descoperit „lumina” care vine de la Răsărit.

Şi destinderea era tot mişelească. S-a creat un curent… Prin care oamenii – cu o dezinvoltură mascată – spuneau tot felul de ticăloşii. Unul a spus că tatăl său fiind preot a regulat o femeie chiar în altar… Se urmărea aşa zisa demascare a fariseismului legionaro-burghez şi rămăşiţelor cele mai neînsemnate ale „putregaiului” rămas prin cine ştie ce circumvoluţiune a creierului.

Ne-au dat comprese cu apă rece pentru cei care aveau vânătăi ca să-şi revină mai repede. Am mai primit şi câte un supliment de mâncare ca să ne revenim din starea de umbre în care ne aflam.