Sărmanul Dan Dumitrescu.

În una din celulele mici de pe coada T-ului, în care am stat în prima perioadă după venirea la Piteşti, a fost mutat Dan Dumitrescu, fost student la Facultatea de medicină din Iaşi. Stătea singur în celulă şi făcea oficiul de planton pe tot etajul.

Ca să ajungi planton în închisoarea Piteşti însemna să fi făcut atâtea mişelii încât ţi-ai tăiat orice cale de întoarcere din mijlocul acestui cazan cu smoală.

Sărmanul Dan Dumitrescu! Îl cunoşteam prea bine. Când Universitatea din laşi a fost evacuată la Alba-Iulia, în 1944-1945, era un flăcău dârz, un luptător activ.

În Ţara Moţilor el căuta locuri pentru aterizarea avioanelor. El a fost cel care a găsit cele mai bune ascunzişuri şi văgăuni pentru depozitele de armament, atunci când pregăteam lupta împotriva hoardelor bolşevice.

În timpul torturilor, el a fost cel care a băut urină în loc de creolină, încercând să se sinucidă. A avut atunci curajul să-l ameninţe pe Titus Leonida şi pe ceilalţi torţionari şi să-i sfideze. Un asemenea curaj n-a avut nimeni în închisoarea Piteşti.

Tortura împotriva acestui om a fost atât de diavolească, a fost atât de mult schingiuit până ce a strigat: „Ad-o pe mama ca s-o omor pentru că m-a făcut…”

Tot el a fost acela care a recunoscut, până la urmă, vini şi fapte care nu le-a săvârşit. A „recunoscut” că în anul 1945 a făcut o diversiune la Teatrul Evreiesc din Iaşi în timpul unei piese de teatru intitulată Mama. Atunci, cineva de la un balcon de sus a tras câteva focuri de revolver strigând: Foc, Foc! Şi s-a produs în sală o mare învălmăşeală. Era o faptă care n-a făcut-o, dar el şi-a însuşit-o numai ca să scape de tortură.

Am observat că în timpul regimului de dezumanizare la care a fost supus, când virtuţile piereau toate una câte una, în el s-a trezit pofta de viaţă. De a trăi fiziologic.

Acesta este semnalul prăbuşirii totale. Atunci Dumnezeu te părăseşte, iar Diavolul pune stăpânire totală pe trup şi pe suflet.

În lupta împotriva Satanei nu există cale de mijloc. Un singur pas dacă ai dat înapoi, prăbuşirea este sigură…

Iată-l acum planton folosit la împărţirea mâncării. Dar Dumitrescu era din cale afară de vlăguit fizic.

După ce termina de împărţit mâncarea, toate hârdaiele goale le introducea la el în celulă şi răzuindu-le mai scotea o porţie două de mâncare.

Aşa răsplătea regimul comunist marile prăbuşiri ale sufletului. Îl hrănea astfel înjosindu-l şi baţjocorindu-L.

Dan Dumitrescu a căzut dincolo de punctul din care un om cu propriile puteri, sau ajutat de prieteni, s-ar mai putea ridica. Numai harul special al lui Dumnezeu mai putea să-l salveze.

Într-o zi s-a servit fasole boabe, un fel de iahnie mai lunguiaţă. Pe hârdaiele în care a fost mâncare a mai rămas destulă fasole. Dan Dumitrescu înnebunit de foame a răzuit toată această fasole şi a mâncat-o. Când a ieşitân curte, la plimbare, l-am văzut pe Dan Dumitrescu cu o burtă enormă. Cam ca a unei femei gravide în luna a opta sau a noua. De-abia mergea gâfâind. Cu atât mai mare părea burta, cu cât carnea de pe dânsul scăzuse, rămânâd numai o umbră. Mi se părea chiar mai scund decât a fost la arestare.

Dan Dumitrescu a fost doar un simplu membru al grupului studenţesc legionar din Iaşi. De ce oare a fost adus într-un asemenea hal de degradare fizică şi morală?! Singura explicaţie putea fi că era nepotul comandantului legionar Burnaru din Iaşi. Sunt sigur că mişeii au încercat să „dovedească”, chipurile, natura ereditară a „crimei” la legionari şi necesitatea exterminării lor.

Tortura s-a terminat, mişelia continuă.

Ţurcanu, împreună cu cealaltă canalie – Titus Leonida – începură să ne facă un crâncen instructaj privind plecarea noastră din închisoarea Piteşti la alte închisori:

— De acum veţi merge în alte medii unde veţi întrepătrunde pe ceilalţi „bandiţi” cărora nu le trece prin minte că le-a venit ceasul cel din urmă. De aceea voi îi veţi „stoarce”, veţi scoate de la ei cât mai multe informaţii care vor fi predate ofiţerilor politici… Toate informaţiile voastre vor fi centralizate şi triate. În baza lor se vor întreprindenoi acţiuni de scoaterea „banditismului”… În mediul acela va trebui să vă comportaţi ca „bandiţii” legionari. E necesar ca „bandiţii” cu care veţi veni în contact să aibă încredere în voi. Se impune ca şi voi să faceţi pe „bandiţii” cu ei.

Să nu vă închipuiţi că avem încredere în voi. Nu pentru aceasta vă dăm misiunea de a face pe „bandiţii”, ci pentru că ştiţi ce vă aşteaptă. Ce aţi păţit până acum e un mizilic faţă de ce veţi păţi în caz de trădare a secretului „reeducării”. Să ştie toată lumea că noi nu vom tolera deconspirarea secretului acestei operaţiuni.

Cât de perfect cunoştea acest ticălos, această ruşine a speciei umane, fenomenul destrămării noastre sufleteşti…!

— Să nu vă prefaceţi a fi flămânzi – precum sunteţi – ci, să fiţi generoşi cu „bandiţii” ca să-i câştigaţi ca prieteni. Să-i dai bucata ta de pâine ca s-o mănânce ei, ca „banditul” să zică în sinea lui că tu aplici principiile legionare. Aceşti studenţi dezumanizaţi, veniţi de la Piteşti, au executat întocmai ordinele lui Ţurcanu. I-au antrenat pe alţii în rugăciune, în trăire legionară, în şedinţe legionare care i-au acaparat pe tineri, înnobilându-i. Le-au dat bucata lor de pâine care era minimum de existenţă şi care a impresionat enorm… Dar în cele din urmă, la o comandă a lui Ţurcanu, aceştia au fost primii care i-au lovit pe acei tineri nevinovaţi, cu suflet cinstit şi alb ca neaua în seara de Crăciun… Aceasta a fost cea mai mare zguduire sufletească pe care comunismul a reuşit să o facă în România.

Tinerii – de data aceasta – erau puşi să propovăduiască doctrina legionară subversiv şi să îndure rigorile regulamentului închisorii. Lumina învăţăturilor legionare se transforma în puncte de întuneric după o metodă mefistofelică, care nu trecuse vreodată prin mintea nimănui…