Transportul, îmbrăcămintea, starea de spirit.

Am fost transportat pe data de 5 noiembrie 1954 de la închisoarea Râmnicu Sărat la închisoarea Malmaison din Bucureşti.

A doua sau a treia zi mă pomenesc că intră în celulă gardienii, mă leagă la ochi, îmi leagă mâinile la spate şi mă aşează pe un scaun. În poziţia aceasta m-au bărbierit şi ferchezuit. Apoi mi-au dat un costum de haine vărgate nou nouţ. În continuare – tot legat la ochi şi la mâini – am fost introdus într-o dubă şi trasportat la un Tribunal militar din Bucureşti, care era instanţa pentru trupele de securitate.

Aşa m-am trezit, spre surprinderea mea, direct în boxă alături de încă 21 de inşi, cu mine 22. Cum naiba?!

— Ziceam eu în sinea mea. Am fost instruit să fiu martor, iar acum mă pomenesc acuzat. Această surpriză nu m-a demoralizat, ci mi-a ridicat moralul, întărindu-mă.

Cei din boxă eram extrem de strajnic păziţi. Am fost orânduiţi tot un deţinut şi un gardian. Greu se putea comunica.

Prinzând un moment de neatenţie al gardienilor, i-am zis discret de tot lui Juberian:

— Să văd acum pe unde scoateţi cămaşa?

Juberian mi-a răspuns la fel de silenţios:

— E o formalitate.

Eu i-am zis din nou:

— Adu-ţi aminte de procesele lui Buharin, Zinoviev, Kamenev, Tuhacevschi…

N-a mai schiţat nici un răspuns, căci nu era posibil.

Ocupam primul loc din stânga. Deci, stăteam pe banca şefilor.

Te pomeneşti că aceştia îmi acordă onoarea de a mă face şef de lot?!

Nu era deloc o întâmplare acest aranjament, căci după ce a făcut din nou apelul, eu eram primul pe listă. Deci, nu era glumă.

Dacă Ţurcanu era al patrulea în ordine, el „ruşinea speciei umane” şi care cu siguranţă va primi un glonte în căpăţâna, atunci eu care sunt fruntea, cu certitudine voi fi jupuit de viu sau, în cel mai bun caz, tras în ţeapă.

Aranjamentul mişelesc făcut de Securitate mi-a revigorat forţele ce le credeam pierdute.

Îmbrăcămintea avea un rol important în acest proces. Ea producea o sugestie asupra celorlalţi coinculpaţi şi chiar asupra publicului (securist) cu care sala de şedinţe era pună până la refuz.

Am fost îmbrăcat în haine noi anume ca să se observe de la o poştă că eu sunt şeful lotului. In plus, eram şi cel mai înalt de statură din întreg lotul.

Dintre toţi cei strânşi în boxă de laţul Diavolului, unul nu avea nici o tangenţă cu cei din banca acuzaţilor. Acela era avocatul NICOLAE COBÂLAŞ.

Cobâlas n-a stat nici măcar o zi la închisoarea Piteşti. De la închisoarea.

Suceava a fost dus direct la Aiud. De la Aiud a fost adus – ţintă – în boxă fără nici o anchetă prealabilă. El a fost introdus în această înscenare şi sacrificat numai pentru ca Securitatea să „dovedească” că ar fi existat – chipurile – un „comandament legionar” în închisoarea Suceava.

În boxă mai erau: Eugen Ţurcanu, Constantin Juberian, Nuti Pătrăşcanu, Cornel Pop, Mihai Livinschi, Stoian Ion, Alexandru Popa, zis „Ţanu”, Grigore Romanescu, Ion Puşcaşu şi alţii până la numărul de 22.

Pe faţa inculpaţilor nu se vedea nici o prevedere rea sau bună. În curând se va vedea, căci în sală a intrat completul de judecată.

Preşedintele completului de judecată era generalul Petrescu. O scorpie veche, păstrată din vechiul regim. El a fost sub regimul lui Antonescu directorul penitenciarelor şi judecător militar care a condamnat sute de legionari. Acum s-a pus total în slujba Ocultei comuniste.

Preşedintele, plin de emfază, cu ochii injectaţi de furie, anunţă şedinţa deschisă.

De la început a făcut cunoscut pentru toată lumea că dosarele vor fi judecate după un decret (decretul 199/1950) care prevedea pedepsirea actelor de acest gen cu o pedeapsă de la 5 ani până la pedeapsa cu moartea. Mai ales moartea.

Crunt şi fără ruşine, mai aduce la cunoştinţa inculpaţilor că pedepsele vor depinde de modul cum acuzaţii se vor comporta în timpul procesului. Le sugera inculpaţilor că dacă vor susţine regizarea făcută de Securitate, vor avea circumstanţe atenuate.

La auzul acestei mârşăvii, cu care urma să fie pedepsită o altă ticăloşie, pe majoritatea i-a apucat tremuriciul. Le săreau genunchii cum încă nu mi-a fost dat să văd vreodată. Aveam impresia că le ajungeau până în dreptul feţei.

Era normal. Cei mai mulţi fuseseră robotizaţi în torturi. Ei aveau conştiinţa schimbată. Erau convinşi că pentru ce au făcut nu puteau fi decât recompensaţi. Dar acum vălul minciuni a fost smuls cu asprime… Groaza şi spaima au pus stăpânire pe dânşii.

Sala era arhiplină de oameni, toţi în civil.

Uşor mi-am dat seama că această mulţime formată din bărbaţi şi femei erau până la ultimul securişti ce fac şcoală pe viu.

Nu era timp de lamentări. Trebuia să mă orientez cu rapiditate. Mulţi din cei în legătură cu care am fost anchetat lipseau din boxă. Nu vedeam cum va putea fi aplicată regia de mine ştiută. Şi iarăşi ziceam în mine: Probabil că sunt şi alte loturi, iar eu am fost instruit în avans. Poate că pe parcurs ceva s-a schimbat.

Curajul îmi sporea. Înainte de a începe procedura judecăţii m-am ridicat în picioare şi am cerut să mi se dea cuvântul. Preşedintele a refuzat, gardienii m-au admonestat. Nici eu nu m-am lăsat şi am insistat. Preşedintele a zis:

— Spune, ce vrei?

— Cer să fiu scos din această uniune de tenebre, iar în locul meu să fie adus completul de judecată şi procurorul. Eu să fiu adus ca martor al acuzării.

— Bine, bine. Stai jos!

— M-am simţit răcorit. Orice dârzenie, fie cât de mică, conta în cazul acela.