Judecarea lotului 2. Vai mie că am calitatea de martor.

Furtuna primului proces a trecut…

Toată dădăceala făcută de Securitate cu mine în timpul anchetelor nu a folosit la nimic. Eu am fost „seful” lotului de torţionari şi am avut puterea să nu recunosc faptele de care am fost acuzat.

Zadarnic, căci declaraţiile de la dosar care erau semnate de mine ziceau altfel…

Acum mă găseam la arestul din Malmaison unde a început o nouă serie de repetiţii. De sute de ori acelaşi lucru: Existenţa unui „'comandament legionar”, legături cu Horia Sima, dispoziţii primite de la CIA.- Ul american etc. Se aplică aceeaşi metodă: un anchetator îmi preda lecţia, iar un altul mă seminariza. Am ajuns într-o asemenea fază de automatizare încât puteam să mă gândea cu totul la altceva în timp ce gura repeta lecţia învăţată ca o moară stricată.

Această comedie a durat doi ani, apoi lucrurile s-au mai liniştit, rămânând în stadiu de aşteptare. Mi-am mai revenit din răvăşirea sufletească. Aveam impresia că sunt eu cel dinainte de arestare. Eram sigur că voi fi martor al acuzării împotriva camarazilor mei unde va trebui să recunosc existenţa unui „'comandament legionar” (deşi acesta n-a existat niciodată, invenţia fiind sută la sută a Securităţii).

Doamne, oare ce mă fac?

Să recunosc papagaliceşte ceea ce aceştia mi-au repetat de sute de ori?… Să neg, pur şi simplu?… Să spun în gura mare tot ce s-a întâmplat la Piteşti, Gherla şi Râmnicu Sărat…?

Cui să spun toate acestea?… Judecătorului?… Judecătorul nu-i decât un securist travestit în uniformă de magistrat!

Un lup m-a învăţat ce să vorbesc, iar acum va trebui să repet papagaliceşte tot ce am învăţat în faţa întregii haite…

Într-o zi mă pomenesc ferchezuit în mare viteză, legat la ochi şi la mâini şi dus direct într-o sală de judecată.

În boxă am recunoscut pe camarazii mei, victime ale atrocităţilor de la Piteşti. Alături erau şi călăi voluntari, precum şi din cei care n-au trecut prin Piteşti. Cu toţii erau adunaţi pentru a fi judecaţi ca „ţapi ispăşitori” pentru masacrele de la Piteşti şi Gherla.

Acest al doilea lot era format din:

— Valeriu Negulescu – comandanat legionar, care n-a fost la închisoarea Piteşti şi nici nu ştia pentru ce este adus la proces.

— Constantin (Costache) Oprişanşeful Frăţiilor de Cruce pe ţară.

— Dragoş Hoinic – legionar de elită, care făcea legătura între legionarii din ţară şi cei din diasporă. Trecut prin Piteşti.

— Aurel Popa (zis „Popicu”) – legionar de elită… Trecut prin Piteşti.

— IosifV. Iosif – legionar de elită, trecut prin râşnita Piteştiului…

— Virgil Bordeianu – ticălos de mare anvergură. Torţionar voluntar, adjunct al lui Ţurcanu. Încă de la închisoarea Suceava a făcut parte din banda acestuia.

— Gheorghe Caziuc – ticălos şi acesta, călău şi colaborator voluntar al lui Ţurcanu.

— Gheorghe Calciu-Dumitreasa – şef de grup Frăţia de Cruce de la.

Facultatea de medicină din Bucureşti. Element deosebit de capabil. După lungi şi groaznice torturi la care a fost supus de către Ţurcanu şi banda sa i-a fost „spălat creierul” şi conştiinţa întoarsă. A fost transformat în călău. Din călău a fost selecţionat colaborator al ofiţerului politic Avădanei la Gherla.

Numai cât au deschis gura anchetatorii în marea înscenare pe care au pus-o la cale, că Dumitreasa a intuit mişelia şi a avut o revenire bruscă din noaptea în care fusese cufundat. Acum stătea şi el pe banca acuzaţilor aşteptându-şi verdictul ca „ţap ispăşitor”.

Deci, iată-mă martor mincinos împotriva celor mai bravi şi mai scumpi camarazi pe care-i aveam.

În ultimul moment voiam să întorc totul pe dos, cu orice risc, fie ce o fi.

Numai că gura şi mintea sucită n-au vrut să asculte de sâmburele cel mic dar viu al unei fărâmături de conştiinţă ce-mi mai rămăsese. Era impasibil să poruncesc nervurilor să facă altceva decât ceea ce au repetat de sute de ori la anchetă. Am repetat papagaliceşte, recunoscând existenţa „'comandamentului legionar” în închisoarea Piteşti, precum şi alte bazaconii pe care azi nu le mai reţin.

Abia atunci am tras linie şi am concluzionat cât de drăcească poate fi metoda. Cât era de bine experimentată de Securitate. Cunoşteau perfect limita până la care un om poate să reziste.

Calciu-Dumitreasa a cerut să spun ce condamnare am. El ştia că fiind condamnat la moarte nu pot avea calitatea de martor.

Eu, neştiind că am fost condamnat la moarte, i-am răspuns că sunt condamnat la 25 ani muncă silnică. Numai pe aceasta o ştiam.

Am semnat fără să citesc.

Toate acestea s-au întâmplat în luna martie 1956 sau 1957…