Ultimele trei dorinţe.

Mă gândeam cum aş putea să le joc o festă, aşa ca de adio. În rest tot nu mai putem face nimic. Eram în mâna lor.

Îmi trecu prin minte gluma care circula prin puşcărie cu „cele trei dorinţe” ale ţiganului ce fusese condamnat la moarte.

Dacă ofiţerii sau caraliii cunosc gluma, sunt deconspirat şi nu pot să-i păcălesc, însă nici ce pierde nu aveam. Dar dacă nu o cunosc, efectul va fi maxim.

Am început să fac gălăgie şi să protestez împotriva mâncării – care nu era de regim – deşi eu trebuie să primesc mâncare fără sare. Apoi am insistat să vină comandanatul ca să-i raportez ceva.

A venit comandantul.

— Domnule comandant. Întrucât procedura prevede pentru condamnaţii la moarte consemnarea într -un proces verbal a ultimei dorinţe, cer să vină procurorul şi să-mi consemneze dorinţele.

Comandantul se prefăcea că mă ascultă, dar vedeam cum abia aştepta ca să termin.

A zis un „bine” cu jumătate de gură şi apoi dus a fost.

Începând din ziua următoare am primit mâncare fără sare. Cât priveşte procurorul, nici vorbă să vină.

Nu m-am dat bătut. Am aşteptat vreo patru zile şi apoi iarăşi am protestat. Atâta i-am iritat pe paznicii de pe coridor până când într-o zi a venit procurorul. Şi nu unul ci patru inşi.

Mi-au introdus în celulă o măsuţă mică şi un scaun curbat pe care a luat loc „pracurorul'. Ceilalţi trei au rămas în picioare.

— Ai cerut să vină procurorul. Iată că a venit. Spune ce vrei.

După tonul cu care vorbeau, după figurile pe care le făceau se vedea că totul nu-i decât a panaramă. Nici nu-şi imaginau că şi eu le-am pregătit una pe măsuraă.

Mai întâi mi-am compus o figură şi un glas leşinat de om pe jumătate mort şi numai apoi am început cu prima dorinţă:

— Întrucât până la mama acasă nu e prea departe, as vrea să o văd. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci să-i las o scrisoare care să-i fie trimisă după ce voi fi executat.

Ei consemnau toate într-un proces verbal…

— A doua dorinţă este să mi se aducă o fanfară care să-mi cânte „Să vină pompierii inima să-mi stingă” Cei patru cu greu şi-au abţinut zâmbetele. Chiar şi mie năzbâtia aceasta mi-a venit în minte în ultimul moment.

— A treia dorinţă este întocmai ca cea a ţiganului care a zis: „Să-l pupe-n cur tot completul de judecată”. Judecătorii auzind neruşinarea ţiganului s-au repezit cu toţii la el. Dar ţiganul retrăgându-se speriat într-un colţ le zise: „Pe rând, pe rând, nu toţi odată”.

Abia arunci le căzuse la tonţi fisa că eu fac băşcălie de dânşii.

L-am văzut pe cel de la masă ridicându-se brusc încât a răsturnat masa în faţă şi scaunul în spate şi au ieşit cu toţii buluc pe uşă înjurându-mă.

După satisfacţia din primul moment, a început să mă cuprindă spaima. Frica de urmări se infiltra prin „fisurile Piteştiului”… Dar nu s-a întâmplat nimic.

Comutarea pedepsei.

Exact când am împlinit 108 zile de stat în lanţuri, am fost dus din nou în faţa magistraţilor.

— Dumneata ai făcut cerere de graţiere?

— Nu. Eu am făcut cerere de revizuire a procesului.

— Dacă n-ai făcut dumneata atunci a făcut familia. Noi am venit să-ţi comunicăm rezultatul şi să semnezi pentru luare la cunoştinţă.

Îmi citeşte că cererea de graţiere mi-a fost aprobată, pedeapsa cu moartea fiindu-mi comutată în muncă silnică pe viaţă.

Am semnat. Încă în timp ce semnam, gardianul mi-a deschis cătuşele de la picioare, eliberându-le. Astfel am fost coborât din nou la celulă.

Şi în celulă mă aştepta o surpriză: nu mai era salteaua pe jos în fundul celulei, ci mi-au adus un pat cazon de fier cu saltea de paie, cerceaf, părură şi o pernă. Gardianul îmi comunică: ai libertatea să stai întins pe pat. Chiar dacă nu mi-ar fi comunicat acest lucru, tot m-aş fi întins, că altceva nu mai aveam puterea să fac.

Iată şi un gardian cu suflet mare.

Printre gardienii care ne păzeau era şi un sergent major pe a cărui faţă am citit multă compasiune pentru mine.

Într-o zi deschise vizeta (fiind singur, perechea lui nu era de faţă) şi -mi puse întrebarea:

Domnule, ce au ăştia cu dumneata de te chinuie în halul acesta?

Surprins de întrebare, i-am ticluit pe loc un răspuns îndrăzneţ:

— Pentru că sunt nepotul lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai Viteazul…

De data asta a rămas gardianul surprins, ca lovit în cap. A închis vizeta imediat. Probabil i-a venit ortacul.

După aproximativ o oră, a deschis din nou vizeta întrebându-mă plin de mirare:

— Domnule, cum eşti dumneata nepotul lui Ştefan cel Mare? Ce vârstă ai?

Mi-am dat seama de simplitatea lui spirituală şi de postura de victimă a regimului pe care îl servea şi imediat i-am dat răspunsul cel bun:

— Dumneata eşti frate cu mine şi amândoi suntem nepoţi ai lui Ştefan cel Mare şi ai lui Mihai Viteazul.

Şi-adat atunci omul cu palma peste frunte în semn că a înţeles. Apoi a suspinat adine, dând din cap cu tristeţe şi iar a închis vizeta.

După vreo zece ani de la acea întâmplare, eram liber şi mă îndreptam cu tramvaiul spre serviciu.

Deodată cineva îmi pune blând mâna pe umăr.

— Domnu Voinea, mai trăieşti?

Am privit cu atenţie la omul care mai mult mă mângâia şi în ai cărui ochi străluceau două lacrimi mari, ce începură să se rostogolească pe obraji. Era gardianul, sergentul major din arestul de la Uranus.

— Da, eu sunt. Şi nu m-am putut abţine să nu lăcrimez. Îmi era teamă să nu-i creez complicaţii, deorece eram în premanenţă urmărit.

— I-am zis în şoaptă la ureche ca numai el să audă: Dumnezeu să te binecuvânteze. La prima staţie am coborât şi mi-am continuat drumul cu tramvaiul următor.