Cererea de graţiere.

După alte câteva zile, am fost dus într-o sală de mese. Acolo mă aştepta un teanc de hârtii albe şi ustensile de scris – toc şi cerneală. Un ofiţer îmi zise:

— Poftim, faci cerere de graţiere. Apoi ofiţerul a plecat, în uşă a rămas un gardian ce stătea pe un scaun cu faţa la mine.

Am luat tocul în mână şi am stat aşa înţepenit multă vreme. Nimeni nu mă zorea de la spate. Aveam senzaţia unei înfrângeri totale.

În tot timpul anchetei am fost călăuzit de speranţa că având postura de victimă voi supravieţui. Apoi, în faţa camarazilor mei, care mă cunosc atât de bine, voi da în vileag toată josnicia Ocultei.

Şi iarăşi îmi puneam întrebarea invers: Dar dacă nu voi rămâne în viaţă şi nici camarazii – care vor scăpa zdrobirii – nu vor ajunge să depună mărturie pentru istorie?… Oarece va rămâne? Doar măsluirile lor!

Ce istoric va reuşi să ghicească adevărul în grămada de minciuni ticluite de Securitate?

A trecut aproape o oră de cugetări pană mam apucat de scris.

Am formulat un fel de memoriu către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, prin care aduceam la cunoştinţă acestui for politic toată mârşăvia folosită de Securitate împotriva mea.

Am scris mult. Cam vreo două ore. Când m-a văzut că pun tocul jos, mi-a luat hârtiile şi m-a dus la celulă.

Această cerere mai putea amâna ceasul morţii cu câteva săptămâni. Îmi ziceam în mine: Orice clipă trăită în plus e un câştig mic şi o speranţă mare.

Controalele de la miezul nopţii.

Noaptea, după ce adormeam, simţeam zgomote discrete pe coridor. Se auzea cum o trupă întreagă de oameni pândea discret pe la uşi. Deschideau uşor vizeta şi se hlizeau unul câte unul înăuntru.

La început mi-am zis că acesta-i un control oarecare, obişnuit. Dar nu. Acela era tipicul din flecare noapte. Atunci m-am pus şi eu la pândă să văd dacă sunt aceleaşi figuri sau altele. Erau aceleaşi. Unul din aceşti „inspectori” purta pălărie cu boruri late. Am recunoscut în acela pe Alexandra Drăghici (ulterior ministru de Interne).

Ziceam în mine: Oare ce mai am de pierdut? Piteştiul cu fiorii lui de gheaţă a trecut. A trecut Gherla şi Râmnicu Sărat. La moarte am fost condamnat. Azi sau mâine tot îmi vor zbura creierii cu un glonte în ceafă… Noi am fost oameni deosebiţi de muritorii de rând. Acum să pier chiar atât de jalnic… Să nu am nici un preţ?

Pe celular erau şase caralii care făceau de pază tot doi câte doi. Nu păreau a fi pătrunşi de ura comunistă. Nu aveau porniri mişeleşti izvorâte din conştiinţa lor. Aceştia îşi făceau serviciul în schimbul unei lefi şi în speranţa unei pensii de bătrâneţe. Ei nu ştiau că executarea unui ordin criminal înseamnă solidarizare cu cei care au poruncit.

Gardienii erau oameni simpli ce ar putea fi buni martori, când marele întuneric va trece. Gardienii vor putea mărturisi că cei condamnaţi la moarte n-au tremurat aşa cum o fac laşii şi cei de duzină.

Mi-am adus aminte că există metoda de a te dezbrăca de pantaloni chiar legat cu lanţuri la picioare. Condiţia este ca obada de la picior să fie destul de largă iar pantalonul subţire. Condiţia aceasta eu o îndeplineam cu prisosinţă. Carnea îmi era scăzută, ba chiar şi osul, parcă, se mai subţiase de înfometare îndelungată.

Cum era prin luna iulie-august 1957, în celulă era destul de cald ca să pot sta fără grijă în pielea goală.

După stingere, am aşteptat puţin iar apoi mi-am scos nădragii din doc subţire şi chiloţii. Mi-am dezbrăcat şi bustul, rămânând gol puşcă întins şi răscrăcănat atât cât permitea lanţul:

— Acum puteţi să mă admiraţi în pielea goală domnule ministru Alexandru Drăghici. Altă onoare nu vă pot face.

Nu peste mult timp a venit şi inspecţia. A deschis încet vizeta, apoi a închis-o rapid la loc.

— Cine-i ăsta?

Paznicul i-a răspuns. Şi ceilalţi rând pe rând m-au privit. Eu mai mişcăm din când să nu creadă că-s mort.

Fiecare m-a onorat cu câte o înjurătură rostită şoptit.

A doua zi nimeni n-a scos o vorbă despre ce am făcut eu peste noapte. Parcă totul ar fi fost normal şi bine încadrat în program.

N-a mers! Trebuie să încerc altceva. Oare ce aş putea face? Prin minte nu-mi treceanimic ieşit din comun. Totuşi mă bucuram că fantezia de a face ceva împotriva lor o luase din loc de unde părea împotmolită…

Bărbieritul.

Ne bărbieream în fiecare zi sau cel mult la două zile. Da! Aici e posibil să fac o boroboaţă care să rămână de pomină. Trei inşi veneau la bărbierit, aducând cu ei şi un scaun.

Eram aşezaţi pe un scaun cu mâinile legate la spate. Unul mă ţinea de cap cuprinzându -mă după frunte. Altul îmi studia toate gesturile. Al treilea mă bărbierea. Bărbierul era frizer de meserie şi avea scule excelente.

Uşor am ghicit că toate măsurile se luau pentru a evita o sinucidere, dând cu gâtul în brici.

Bărbieritul atât de des era una din ipocriziile comuniste ca inferiorii să fie în permanenţă pe placul superiorilor. În plus, să se poată spune că deţinuţii condamnaţi la moarte sunt ţinuţi în condiţii de igienă civilizate.

I-am lăsat să se instaleze pentru bărbierit. Când am fost invitat să iau loc pe scaun pentru a fi dichisit, am refuzat:

— Nu vreau să mă bărbieresc!

— Da ce, merge după tine?

— Nu vreau şi pace. Dacă încercaţi să mă forţaţi, urlu cât mă ţine gura de tare…

Cei trei nu aveau căderea să ia nici o iniţiativă proprie decât să raporteze mai departe. Aşa că m-au lăsat în pace luând drumul înapoi pe condor ca să raporteze comandantului de arest.

Veni comandantul de arest gâfâind, căci era gras ca un gâscan îndopat, ca un porc în preajma Crăciunului şi mă luă la rost:

— Tu, de ce de nu vrei să te bărbiereşti?

— Domnule, eu sunt condamnat la moarte. În viaţa mea nu am purtat barbă. Vreau să port acum înainte de a muri, ca să văd cum îmi stă.

Mă privi îndelung şi tot mai puţin autoritar îmi zise:

— Vrei să te pun jos şi să-ţi trag o bătaie soră cu moartea?

— Ştiţi ce… Deslegaţi-mi lanţul de la picioare, iar gardienii să stea deoparte. Vom vedea noi atunci care din noi va sta întins pe jos. Pe mine mă vedeţi cum arăt. Du mneavoastră v-aţi privit în oglindă? Vreţi să faceţi pe eroul cu o stafie legată în lanţuri?

A rămas pe gânduri.

Se vedea în el fricosul. O scursură din cine ştie ce bordel din mahalalele Bucureştiului. Ajuns la troaca cea mare cu lături consistente, hăplise ca porcul… Acum gata să pleznească de atâta îmbuibare şi osânză greţoasă. A plecat luând după el şi pe gardieni.

După un timp s-a întors. Se vedea că este hotărât să mă bărbierească cu forţa. Probabil, a primit instrucţiuni de la superiorii săi.

La rândul meu m-am prefăcut a mă zbate, că mă opun din toate puterile, că vreau să dau cu gâtul în brici.

Nu eram eu chiar atât de prost să mă sinucid. Până eşti viu, tot mai e o speranţă şi o ieşire. Dar dacă eşti mort, isprăvite sunt toate.

Eu speram să trăiesc. Nu credeam de loc în moartea cea iminentă. Credinţa în Dumnezeu îmi întărea certitudinea că voi supravieţui.