Plecarea din Gherla şi şoapte unse în miere drăcească.

Prin iunie – iulie 1953 (nu mai pot preciza exact), am fost scos din celula de la etaj şi coborât la parterul zărcii. După câteva minute l-a introdus peste mine pe Costache Oprişan – şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Eram bucuros de întâlnire, dar şi mâhnit de boala lui gravă (tubercloză) care îl rodea, întrevăzându-i-se sfârşitul nu prea departe.

Ne-am aşternut pe poveşti cât mai pe scurt şi cât mai multe ca să le putem termina pe toate.

Oprişan a intuit imediat situaţia în care ne găseam zicând:

— Noi suntem victimele şi vor să ne folosească drept martori împotriva călăilor instruiţi lot de dânşii. Acum însă, se prefac a nu şti nimic.

Doamne Dumnezeule, putea-vom noi mărturisi vreodată grozăviile prin care am trecut? Cum vom prezenta noi limbajul josnic care s-a folosit? Cum ne vom putea face înţeleşi?

Aşa vorbeam noi în şoaptă în plină noapte. Dar iată că pe la ceasul al doilea după miezul nopţii, uşa se deschise şi intră ofiţerul politic care îmi porunci să-mi fac bagajele.

— În mod sigur pleci pentru anchetă – conchise Oprişan.

Amândoi eram convinşi că vom fi folosiţi ca martori ai acuzării împotriva călăilor de care s-a folosit Oculta până acum.

În câteva minute picioarele mi-au fost prinse în cătuşe cu lanţuri iar mâinile legate la spate. Pe cap mi-au pus o pătură şi doi caralii mă conduceau de subsuori ca pe o mireasă.

Ajuns undeva într-un hol simţii cum de mine se apropie un om masiv, o adevărată namilă. S-a apropiat de urechea mea şi, în liniştea nopţii, mi-a şoptit cu un ton foarte scăzut, ca un murmur de urs:

— Voinea, să spui tot, absolut tot aşa cum s-a întâmplat. Să nu ascunzi nimic.

Îmi vorbea ticălosul cu o blândeţe de mamă sau de bunic iubitor. Avea impresia că nu l-am indentificat. Era glasul lui Goiciu, directorul şi amarnicul tiran al acestei închisori.