Acceptarea.

Nu s-a terminat aici ancheta, ci a continuat zeci de zile In acelaşi mod. Unul îmi preda aceeaşi lecţie, iar celalalt mă examina.

La un moment dat s-au schimbat anchetatorii. Au apărut oameni mai evoluaţi intelectual. Păreau calmi, culţi, plini de răbdare. Abia acum lecţiile învăţate urmau să fie consemnate de către aceştia în procesele verbale de interogatoriu spre a constitui act la dosar.

El mă întreba, iar eu răspundeam având grijă ca de fiecare dată să pun în faţă formula „'Aşa cum domnu anchetator a zis”. Aceasta îl irita puţin fără să-l scoată din sărite.

După ce într-o atmosferă calmă a scris întregul proces verbal de anchetă de la cap la coadă, mi-a pus întrebarea:

Acum spune-mi ce nu este adevărat în această declaraţie?

— Nu-i nimic adevărat domnule anchetator, toate sunt scorneli şi minciuni.

— În cazul acesta te duci şi te mai gândeşti.

N-am fost dus la celulă, ci într-o altă cameră de anchetă unde m-au dezbrăcat la pielea goală şi m-au torturat prin bătaie cruntă la tălpi şi la spate lovindu-mă pe locurile rănite şi sângerânde.

Astfel am ajuns la sfârşitul puterilor şi nu mai voiam să mă opun.

A doua zi le-am făcut pe voie. Da, toate sunt adevărate. Şi am semnat.

Lanţul înscenării procesului Piteşti se conturează.

Înscenarea judiciară pe care o puneau la cale anchetatorii putea fi crezută şi înfăptuită numai de oameni care nu ştiu de brânza lor pe ce lume trăiesc. Ascultându-l pe anchetator aveam impresia că şi-a pierdut minţile şi acum o ia razna.

Iată ce încerca acesta „să-mi amintească”:

În primăvara anului 1947, cu un an înaintea marilor arestări, Horia Sima s-a întâlnit cu reprezentanţii CIA-ului american şi au pus la punct modalitatea în care Partidul Comunist Român poate fi compromis In faţa opiniei publice.

Conform fabulaţiei imaginată de Securitate, legionarii urmau să aplice cele mai bestiale torturi împotriva acelor elemente din rândurile lor care ar fi dispuşi să renunţe la credinţa creştină şi să se ataşeze ideilor comuniste. Prin aceasta regimul comunist va fi compromis ca inuman, iar legionarii îşi vor selecţiona cadrele devotate.

Această idee diavolească ar fi fost transmisă de către Horia Sima comandametului legionar pe ţară şi diferitelor comandamente legionare teritoriale…

Îl priveam pe prostăvan cu mirare şi nu-mi venea a crede urechilor. Oare cine le-a dat sugestia? Cine i-a învăţat această lecţie? Erau pur şi -simplu de speriat… Judecata era rafinată şi drăcească. Era rezultatul unor minţi pervertite la extrem.

Aceşti securişti aveau un nivel cultural foarte scăzut. Ca intelect, parcă erau selecţionaţi din cei mai reduşi oameni vorbitori de pe pământ.

Vorbeau cu atâta seriozitate despre aceste lucruri, încât nu schiţau nici cel mai mic zâmbet în colţul gurii. Pe chipul lor nărod nu puteai distinge nici o urmă de jenă pe care orice om cu bun simţ ar fi trebuit să o încerce. Nimic. Păreau adânc convinşi de ceea ce ziceau.

Aceşti troglodiţi continuau patetic astfel:

— Ordinul a fost transmis lui Nicolae Petraşcu şi lui Valeriu Negulescu (care conduceau Mişcarea Legionară din ţară), iar aceştia au transmis mai departe ordinul comandamentului legionar din închisoarea Piteşti.

Mă gândeam în mine: Oare cum vor întoarce-o când va veni vorba de Ţufcanu, care era agentul lor comunist, instruit şi introdus printre deţinuţi?! N-am dus judecata până la capăt că anchetatorul a abordat tocmai această chestiune.

Iată cum au ticluit-o şi pe asta:

— Noi, legionarii conducători, cu condamnări mari, nu puteam acţiona direct. N-aveam credibilitate la administraţia închisorii. A trebuit să recurgem la selecţionarea unor deţinuţi de încredere cu condamnări mici. Numai aceştia puteau fi credibili şi puteau „păcăli” administraţia închisorii.

În felul acesta „comandamentul” a selecţionat ca „mare executor” pe „legionarul” Eugen Ţurcanu.

Ziceam în mine: Doamne, cum nu se crapă pământul pe care călcaţi, cum nu se prăbuşeşte cerul spre care priviţi?!

În disperare, opuneam o rezistenţă îndârjită tuturor acuzaţiilor şi le dovedeam că toate acestea nu sunt decât elucubraţii de oameni cu mintea bolnavă.

Anchetatorul se prefăcea că n-a reţinut nimic din ceea ce argumentam eu, dar la următoarea anchetă îşi corecta unghiul de atac în funcţie de argumentările mele.

Le-am dat şi un exemplu: Ţurcanu a venit la închisoarea Piteşti în anul 1949, cum am putut să-i dau eu ordine în 1948. A reţinut obiecţiunea, deşi s-a prefăcut că nici n-a auzit-o.

Altă dată i-am zis: Cum e posibil ca Bogdanovici să fie omorât de Ţurcanu la Piteşti? De ce nu l-a omorât la Suceava?

Anchetatorul a tăcut chitic la această obiecţiune, prefăcându-se că-i obosit şi plictisit şi m-a trimis la celulă.