SCENA V
ACEIAȘI, HALS HALS
(bătînd din palme, din prag)
Poftim la cotilion!
RORO
Merçi!…
HALS
(cu disperare)
Nici cotilionul?…
(Plecînd)
Ai, ai… În țara noastră…
(Dispare.)
SCEN A VI
ACEIAȘI, fără HALS
TITY
(privind pe urma lui Hals)
Dar du-te și te-aruncă în Dunărea albastră!
RORO
(rîzînd)
Nu îl urmezi?… Îmi pare că-n alte vremi erai
În frunte totdeauna la cotilion… Ce ai?
TITY
Un cotilion e însăși viața mea întreagă,
Un lanț de zile negre și albe ce se leagă
Și se preschimbă-ntruna și iarăși se desfac…
Am ore pesimiste mai negre ca un frac
Și altele senine, albastre, violete,
Strălucitoare zile în roze toalete,
Ca niște flori invoalte cu splendide corole
Ce joacă-ntr-un amestec nebun de banderole,
De panglici, de volane — ah, albe,-atît de albe
Ca perle prinse-n hora unei bogate salbe,
Le văd cum se răsfiră… Sînt zilele de ieri…
Și iată, vin acuma ca negri cavaleri,
Vin zilele funebre și-aruncă triste pete
întunecînd lumina atîtor toalete,
Se-ngeamănă cu ele și mi le iau pe rînd,
Se duc în farandolă și mă trezesc oftînd,
Cu două-trei cocarde la piept și cu un gol
Nemărginit în suflet — vezi, asta-i un simbol!
RORO
Și ziua de-azi ce haină îmbracă?
TITY
Știu și eu!
Ah, sînt sătul de-atîtea luciri de curcubeu!
Și-aș vrea să scap odată de veșnicul alai,
De-acest bizar amestec de caravanserai,
De fantasmagoria aceasta de culori,
Ce mă-amăgește-ntruna, de-mi vine uneori
Să cred că am drept suflet o prismă de cristal…
O, dac-ai vrea, tot fastul acest de carnaval
S-ar stinge ca o lume răsfrîntă de oglinzi…
(Punînd mîna pe inimă)
Pe prisma asta vie dac-ai voi să-ntinzi
Cu mîna ta o umbră — nebunele lumini
S-ar stîmpăra, desigur… de-ai vrea să te înclini
Asupra ei o clipă și-n ea să te privești,
Te-ar prinde-n mii de fețe frumoas-așa cum ești,
Și fiecare față te-ar oglindi întreagă,
Purtînd întotdeauna culoarea ce ți-e dragă…
Dac-ai voi o clipă…
RORO
(rîzînd)
Oprește-te, cascadă!
Cînd te ascult îmi pare c-aud o serenadă…
Altdat-ai face bine s-aduci și o ghitară
Și restul — ca, de-o pildă, tradiționala scară,
O mantă de hidalgo, o casă cu balcon,
Și să comanzi și luna pe-al cerului plafon,
De vrei cu dinadinsul să-mi pari un om serios…
TITY
Ah, rîsul, veșnic rîsul, ca un cuțit tăios… De ce tot rîzi întruna?
RORO
Dar ce?… Voiești să plîng?… TITY
De-ai ști de cîtă vreme și cu ce grijă strîng
Eu gîndurile-acestea de care rîzi acuma,
Ai înțelege poate ce crudă-ți este gluma,
Și pentru ce-n saloane cu zgomot uneori
Rîzînd îmi sun crotalii ca șerpii sunători,
De ce devin multiplu și pentru ce mă schimb,
De ce melancolia s-așază ca un nimb
Pe fruntea mea, de parcă sînt sumbrul
Child Harold, Și pentru ce, pe urmă,
supt tainicul imbold,
Mă-nalț ca o cometă și rătăcesc prin gol,
De ce îmbrac întruna simbol după simbol —
N-ai mai glumi și-ai crede ce nu-ndrăzneam să-ți
spun:
Că te iubesc…
(RORO rîde cu hohot. În vremea aceasta, alaiul cotilionului trece pe o ușă ca să iasă pe alta. TANȚA care-a auzit ultimele cuvinte oprește grupul, ținîndu-se de mînă cum se găseau fiecare.)
