Sînt poate milioane de ani de-atunci — o, Soare !

De cînd tu cel ce astăzi urci bolțile de-azur.

Erai de-abia o pată prin neguri călătoare,

O forță-n mers ce-și cată o formă și-un contur.

Așa erai, dar timpul ți-a modelat conturul

Și incendiul ce-n tine mocnea de veșnicii,

Înflăcărat deodată a luminat azurul

Și ale mele negre și mari melancolii.

Așa erai pe vremea întîiei aurore,

Pe cînd eu, negrul greier, rapsodul fără glas

Ce te cînta-nstrunîndu-și elitrele-i sonore,

Așa am fost de-a pururi și-același am rămas.

Eu sînt întîiul sunet care-a trezit ecouri

Făr-a trezi pe lume fiorul unei uri,

Rapsodul ce-a rupt pacea înaltelor platouri

Și-a deșteptat visarea funebrelor păduri.

Ca într-o seră caldă trăiam punctînd tăcerea,

Privind plin de uimire cum vremile în mers

Înalță continente ori pregătesc căderea

A cine știe cărui fragment de univers.

Părea cum că natura arareori sătulă

De vechile tipare căta izvoade noi;

— Cum de-a putut fragila și fina libelulă

Vîslind atîtea veacuri, s-ajungă pîn' la noi ?

Azi năruia și mîine, cum o-mbia capriciul,

Zvîrlea în dar eterne nimicuri pe pămînt,

De-atunci și-a aprins lampa albastră licuriciul,

Și n-a mai fost în stare s-o stingă nici un vînt.

O aripă de gîză, un sunet și-o lumină

Au stăruit și totuși atîția uriași

Făcuți să-nfrunte vremea s-au prefăcut ruină

Și-au dispărut din lume făr-a lăsa urmași.

Pavat e tot pămîntul cu lespezi de morminte

Și numai eu, rapsodul în veci nemuritor,

Pășind pe ieroglife de albe oseminte,

Mai cînt un miserere în amintirea lor.