S-au stîns într-un aflux de sînge bujorii roși, iar albii crini

Și-au anunțat de la o vreme și ei palorile lunare:

Cu o mireasmă, cu o umbră, ori prin fantastice lumini,

Apropiata agonie și-o prevestește fiecare.

Culorile ca un incendiu, în clipa ultimului ceas,

S-aprind — căci ceasul cel din urmă oricum e o apoteoză —

Mai darnic își răstoarnă crinul parfumul ce i-a mai rămas

Pe fundul urnei, și, cînd moare, mai roză se preface-o roză.

Gherghina singură, spre toamnă, cînd sînt grădinile pustii,

Nu-mprăștie nici o mireasmă, ci rece și nepăsătoare,

Cînd stă să-i vie și ei ceasul înfricoșatei agonii,

Și-nalță tot mai sus în aer, zîmbind, marmoreana-i floare.

Ca și cum n-ar fi fost născută cu celelalte pe pămînt,

Fără palori și fără umbre, ci tot mai dreaptă în lumină,

Ea luptă mîndră pîn' la urmă și se coboară în mormînt

Purtînd cununa ei de aur pe frunte, sus, ca o regină.