S-a deșteptat prisaca din poiană

Subt uriașul clopot de azur,

Și sună tot cuprinsul dimprejur,

De-ai spune că o harfă-eoliană

E aninată undeva de-un ram...

De-ar fi să stai nesigur la răscruce,

Căci pretutindeni murmurul l-auzi,

Asemeni unui tainic călăuz,

Te cheamă, te îmbie și te duce,

Fără să vrei, al florilor parfum...

Poiana pare-o uriașă floare,

Ce schimbă curcubeie de culori,

Dar nu-i o floare, ci sunt mii de flori,

Din care ies scîntei rătăcitoare

Ce se aprind în aer și dispar.

Ca niște temple în miniatură

Ce ar serba un cult misterios,

În raiu-acesta-atîta de frumos

Lăsat anume parcă de natură,

Stau albii stupi subt streșinele lor.

Neobosite-aleargă în lumină

Albinele zburînd din loc în loc,

Acum se-nclină-un fir de siminoc,

Acum se-nalță galben-o sulcină,

Și mursa-n aur se preschimbă-ncet.

Dar iată că pe-un urdiniș apare

Aleasa între-atîtea mii de vieți,

Și trîntorii amanți de soare beți

Simțind imperioasa ei chemare,

Tresar prelung din somnolența lor.

Din urdiniș zburînd ea scrie-o dungă,

Un fulger de beteală în senin,

Și cetele de miri cu freamăt vin,

Și-n urma ei se-nșiră și s-alungă,

Dar ea se-nalță-n slavă tot mai sus.

Mai sus se-nalță tot mai sus, și-n goană,

Se luptă mirii s-o ajungă-n zbor,

Dar ea-i un punct de aur mișcător,

Și-un punct e și prisaca din poiană,

O floare scuturată dintr-un ram.

Treptat se farmă ceata lor rărită,

S-abat din drum cei fără de puteri,

Și-n prăvălirea răpedei căderi,

Cu jind revăd scînteia urmărită

De unul singur din alaiu-ntreg.

Acela unul are pe regină,

Dar după clipa asta de amor

Ea se coboară domolită-n zbor,

Iar el recade-n marea de lumină

Subt uriașul clopot de azur.