Azi am găsit pe dună un braț alb de statuie,

Un braț furat de valuri de cine știe unde...,

Al cui a fost odată, cine-ar putea să spuie,

Când a căzut în mare, cine-ar putea răspunde?

E-un braț alb de femeie, fărmat mai sus de umăr,

Și marmora-i atâta de clară și curată,

Încât nu-ți vine-a crede că ani fără de număr

S-au scurs de când stă astfel în valuri îngropată.

Și mâna, mâna-i fină, sculptată cu iubire,

De-ai spune că artistul pe când cioplea din daltă

În marmora rebelă suprema-i amintire,

Pe fruntea lui modelu-și purta mâna cealaltă.

Trecea frumoasa mână pe fruntea inspirată,

Trecea dezmierdătoare dând vițele-ntr-o parte

Iar el cioplea cu râvnă, visând că poate-o dată

Atât o să rămâie dintr-înșii după moarte.

Și-ntr-adevăr că veacuri s-au scurs și iat-o iară

Purtând pe brațul tânăr o algă ce scânteie,

O algă-nmlădiată frumos ca o brățară,

Asemeni unui ultim capriciu de femeie.