E cald, și vîntul bate acuma de la sud.

De pretutindeni glasuri grăbite se aud,

Cum urcă și se cheamă, pe cheiul alb de soare;

În scăpărări de geamuri, și-alămuri lucitoare,

Duc trenurile-aiurea prisosul țărei noastre...

În zare ceru-i una cu apele albastre,

Iar portul tot e galben de aurul luminii,

Două clipite nu vezi pe cer aceleași linii;

Pornește-un vas acuma mișcându-și tricolorul,

Și-abia de-și întregește priveliștea decorul,

Și-ncepe o batistă un semn de cale bună,

Un steag turcesc înscrie pe cer o semilună

Și peste tot mișcarea cobolzilor pe schele;

Se-nalță mîni trudite spre cer, cu sarcini grele,

Grăbesc pe punți, și-n urma acestor pale,

Un lung miros de smoală, de flori, de portocale,

De țări de mult văzute ca-n vis odinioară,

Se-mprăștie-n tot portul și stau pîn’ în de seară

Cînd farul își aprinde lumina subt pleoape,

Și pare-n întuneric un Crist umblînd pe ape...