Reverie

Publicată în Sămănătorul, 29 ianuarie 1906

Cîntai un cîntec straniu din țările de nord,

O melodie blînda și limpede ca gheața;

Și eu visam pe gînduri ce dulce-ar fi fost viața

Să am cu tine-o casă pe-o margine de fiord.

Ca marmura curată, de sus și pînă jos

Să fie albă toată, și-n ape să se vadă,

Stătînd misterioasă subt gluga de zăpadă

Cum stă pe-un vîrf de stîncă un cuib de albatros.

S-o-mprejmuie tăcerea eternă de la poli,

Să pară-ncremenite de veacuri toate cele

Subt mantii somptuoase de albe catifele,

Și noi să fim ai vieții cei de pe urmă soli.

Să dea ocol cu spaimă corăbiile mari,

Și-n locul lor, solemne pe calmul apei noastre,

Ghețarii să-și pornească escadrele albastre,

Plutind fără de steaguri și fără marinari.

Iar soarele fantastic să creasc-atunci și el,

Nu-n zări, ci pretutindeni, ș-odată în tot locul

Să rumenească cerul, și-n urmă roș ca focul,

Să stea deasupra noastră, rotind ca un inel.

 

Așa visam, dar toate cu ultimul acord

Au reintrat în noapte, dar nu ți-am spus nimică,

Și-am sărutat cucernic mînuța asta mică...

Ce-a năruit o casă pe-o margine de fiord.

Share on Twitter Share on Facebook