Sînt seri cînd murmurul furtunei e-așa de blînd, încît ai spune

Că s-a ascuns în umbr-un înger și povestește o baladă.

Pe-astfel de seri, fără de voie, pe mînă fruntea-mi las să cadă,

Și nu știu pentru ce atuncea aș vrea să-ngîn o rugăciune.

Aș vrea, dar nu mai sunt în stare s-adun pioasele cuvinte,

Și-atunci visez învins de jale, în timp ce vîntul aiurează

La cei ce mi-au lăsat să moară divina candelă de pază,

De stau acum prin întunerec să lupt cu-aducerile-aminte.

Ardea cu toate-aceste pururi în liniștea odăiei mele,

Și eu dormeam sub ea în tihnă și de nimic nu mi-era teamă,

Dar mi-au lăsat-o să se stingă, căci nimeni n-a băgat de seamă

Cît întunerec stă la pîndă la agonia unei stele.

Și de atunci în mine umbra a prins în tihnă să s-adune,

M-a revărsat, și-arare totuși, în noaptea deznădejdei mele,

Presimt că e lumină încă după-ale umbrelor perdele,

Și-atuncea sufletul mi-aș vinde să pot să-ngîn o rugăciune.