Cînta voios sub crengi un șipot, cînta din zori și pînă-n sară.

Dar a venit un vînt de gheață, și pe cleștarul apei sale, 

Și-a-ntins înțurțurata-i gură ca un voinic trudit de cale,

Și-apoi s-a dus din nou în lume sunînd din vesela-i fanfară.

S-a dus, și-n urma lui deodată s-a-ntins o pace-atît de-adîncă

Încît, învinsă ca de spaimă, te-ai dat de șipot mai aproape,

Și-ai vrut cu focul gurei tale să-nvii șivoiul moartei ape,

Să-i împrumuți o clipă viață, din viața ta, să cînte încă.

Dar cîntul, înghețat de crivăț, n-a ascultat de-a ta chemare,

Și tu, surprinsă, cu sfială, ți-ai coperit frumoasa gură,

Și-ai stat nedumerită parcă, nevrînd să crezi că in natură

Îți poate sta ceva-mpotrivă, cînd i-așa dulce-o sărutare.

Și-atunci, abia atunci, prin minte ți-a dat că jertfa ta-i pierdută

Și că-n voiosul glas de apă cînta ca-ntr-un rapsod o viață...

Ascultă glasul care cîntă atît de dulce pîn' nu-ngheață,

Căci moartea trece pretutindeni și moartea e de-a pururi mută !